Capitolul 1- Introducere intr-o lume necunoscuta

Din perspectiva lui Adeline

Am izbucnit, tinandu-mi capul in maini. Asta era prea de tot. Daca zilele trecute crezusem ca ma recuperasem, fiecare secunda din aceasta saptamana imi striga in fata ca ma inselasem amarnic si ca ma grabisem cu presupunerile. Ma simteam atat de slaba si de vulnerabila in fata tuturor imaginilor incat siguranta ca am inebunit de tot era mai credibila acum ca alta data. Si nici nu ma mai oboseam sa ma mint singura, eram prea epuizata de tot cat sa-i mai fac fata. Era un adevarat calvar.

***

Clarissa chicoti fericita cand padurea deasa si de un verde splendid se zarea pe geamul avionului. Muschii grosi inconjurau fiecare copac, protejandu-i cu rezistenta lor, aerul atat de curat si de viu se simtea plutind in jurul nostru, picuri reci de ploaie se topeau pe geamul avionului si imi blocau vederea peisajului. Avionul ateriza incet, precaut, pe cimentul umed clatinandu-se usor intr-o parte la final. Stewardesele anuntasera ajungerea la destinatie si zambira fals la pasageri.

M-am ridicat lent si neindemanatic de pe scaun, incercand sa trag mai mult de centura si impleticindu-ma pana la iesire. Clarrissa era deja afara , tragand in piept aerul Seattle-ului, inviorandu-se cu privelistea unui aeroport semi parasit si batand frenetic din palme cu un ranjet urias imprimat pe fata ei firava. Era exagerat de fericita de toata treaba cu mutatul, asa incat nici nu stiam de ce imi este mai multa frica: de riscurile si temerile unui nou inceput intr-un oras total necunoscut si plin cu oameni ce se cunosc de la gradinita si isi cunosc si bunicii prietenilor si stra- stra -stra bunicii si asa mai departe, sau de bucuria inexplicabila a lui Clar ce ma dobora mai mult decat ar fi trebuit. Inca oscilam intre cele doua, dar cert este ca amandoua ma prostdispuneau instant si ma faceau sa-mi doresc sa-mi iau campii din orasul ploios in care urma sa traiesc. Niciodata nu mi-a placut ploaia, o uram din tot sufletul si cu toate fortele mele, blestemand-o pana in strafunduri. Nu ii vedeam rostul, de ce ploua? Ca sa intristeze fetele zambitoare, ca sa ude si sa murdareasca pamantul si ca sa stearga caldura soarelui. Dar nu am prea avut de-a face cu ea, asa ca ma resemnasem cu gandul ca stropii reci si amenintatori nu ma vor atinge niciodata in insoritul Phoenix. Dar acum nu mai eram in Phoenix sau in orice alt loc senin de pe planeta. Aici eram in iad. Un iad cu un record constant de 312 zile ploioase pe an, plus paduri umede si mari in care te puteai rataci doar daca faceai un pas incercand sa patrunzi in imensitatea lor, cu capcane de moarte puse pe fiecare strada pavata si stropita constant de ploaie. Am aterizat in infern. Deja simteam mania arzandu-ma.

- Adel! Hai odata! ma chema Clar nerabdatoare. M-am tarat pe scarile avionului si am pus piciorul pe micul aeroport din Seattle. Din prima clipa cand m-am vazut cu picioarele pe ciment, am simtit si primele picaturi reci stropindu-mi fata alba. Grozav! Bun venit in taramul ploii; speram sa aveti o sedere cat mai oribila printre miile de picaturi inghetate din orizont. Am facut o grimasa si mi-am ascuns parul lung saten-inchis in gluga. Am inspirit aerul. Inghetat, umed, plin de hidrogen si alte substante daunatoare, pentru ca sunt sigura ca atata ploaie nu poate face prea mult bine atmosferei. Si nici vreunui locuitor care a avut marele ghinion sa locuiasca in cea mai ploioasa zona de pe suprafata pamantului. In afara de sora mea, care era mereu o exceptie. Si credeam ca eu sunt ciudata…

- Oh, haide Ad! Zambeste! Carter trebuie sa vina sa ne ia in curand. A ranjit la mine increzatoare si m-a luat de mana aratandu-mi micuta cofetarie de langa cladirea aeroportului. Ce zici de ceva dulce?

Am oftat. Sper ca tata sa vina mai repede. Simteam ca nu mai rezist niciun minut cu Clar si cu fericirea ei suparatoare. Eram in cel mai ingrozitor loc cu putinta, cum ar putea asa ceva sa te faca sa zambesti incontinuu si sa chitai din 2 in 2 secunde cum facea ea? Mi-am dat ochii peste cap.

- Cum vrei, Clariss. Oricum, iti spun de pe acum ca nimic din tot locul asta umed nu ma va face sa ma simt mai bine. Am dat din cap convinsa si am urmat-o.

- Off, Adeline. Macar incearca sa vezi partea buna a lucrurilor. O sa stam cu tata si o sa avem 101% libertatea pe care mama si noul ei sot nu ne-o ofereau. Si , in plus, scoala noua, colegi noi, prieteni si iubiti noi si draguti... S-a uitat in ochii mei cu o licarire atat de vie si plina de speranta incat n-am putut rezista. Am zambit cu jumatatea de gura si mi-am mutat privirea in fata, ca sa nu vada efortul supraomenesc pe care a trebuit sa-l fac ca sa ma prefac cat de cat entuziasta. Cuvantul “nou” imi ramase in gat, staruind acolo si puandu-mi la incercare rabdarea, facandu-l imposibil de digerat. Schimbari, perfect. Ca si cum viata nu era suficient de dificila.

- Esti o actrita groaznica, surase ea si ma lua de brat spre intrarea in cofetaria “ Belle voyage”. Ce fel de nume mai e si asta? M-am incruntat. Eram o pesimista convinsa, nu stiu cum se facea de vedeam numai partea intunecata a lucrurilor; sau poate era din cauza aerului prea curat si incarcat de umezeala care ma sufoca cu o intensitate zdrobitoare.

M-am uitat in jur si am suprins cativa oameni care se holbau de-a dreptul la noi, sorbandu-ne din priviri. Localul nu era prea ocupat, cu cateva mese suprede acoperite cu o fata de masa ca sa ascunda toata defectiunea bucatilor de lemn. Oameni simpli, imbracati in haine si salopete de ploaie, persoane de toate varstele; de la micul copil incapatanat de 5 ani care facea scandal pentru o prajitura cu frisca si pana la batranelul adormit de pe scaunul din fata a cofetariei.

Am oftat iar in timp ce ma asezam la o masa separeu dintr-un colt al localului. Am luat meniul si m-am uitat dezaprobator la bauturile racoritoare invechite si exagerat de scumpe.

- O sa iau o Cola si o prajitura Star strell. Tu?

- Doar o limonada pentru mine. Nici nu vroiam sa imi imaginez cum aratau prajiturile de la “Mese subrede”.Si oricum, nu ma simteam prea bine inspirand aerul inchis de acolo. Parea ca orice schimbare de atmosfera care sa nu fi fost macar asemanatoare cu aerul din Phoenix nu imi facea deloc bine.

- Adeline, zau asa! Stiu ca urasti Seattle-ul si Forks-ul si toate orasele ce se invecineaza casei lui Carter, precum si lucrurile umede, inghetate, imperfecte si vechi. Esti o perfectionista inraita. Dar, macar incearca sa pari entuziasta in fata tatei; i-ai frange inima daca ar stii adevaratul motiv pentru care suntem aici.

- Nu stiu cum reusesti sa te preface atat de bine Clar. Nu pot sa disimulez fericirea in iad. M-am uitat intunecat in ochii ei verzi deschis. Pareau oteliti acum si cu sclipiri de furie. M-am dat inapoi. Nu vroiam sa dau piept cu enervarea ei acum. Eram destul de dezarmata cat sa mai suport inca o morala.

- Nu ma prefac deloc. Imi place aici. E o schimbare de peisaj, de viata. Imi plac schimbarile. Daca nu ai fi atat de morocanoasa si de prost dispusa ai vedea si tu cat de frumoase sunt peisajele. Deabia astept sa vad magazinele. Am auzit ca Armani imbraca majoritatea oamenilor din Forks.

_Sigur. In cojoace si saci de dormit. Sunt singurele haine pe care le poti imbraca cand locuiesti intr-un oras in care singura ocupatie a locatarilor e sa stea in casa si sa se holbeze cum ploaie le sterge si ultimul an de viata. Dar unde-mi este entuziasmul la o asa imagine minunata? Uita-te la mine Claryssa. Mor de fericire. Am zambit fortat simuland ironia cu ochii.

- Nu e chiar asa. Nu ploua tot timpul. Am deschis gura ca sa o contrazic dar imi prinse incheietura mainii si ma fixa cu o privire furioasa.E vorba de mama in primul rand. Fii fericita pentru ea , ok?

- Si cine are grija de fericirea mea, Clar? Pentru ca nu vad pe cineva caruia sa-i pese! I-am aruncat cuvintele in fata.

- Iar esti prostuta! Doar pentru ca ploua nu inseamna ca trebuie sa te transformi intr-un robot tot timpul dezabrobator.

- Nu e vina mea ca m-ai tarat in cel mai oribil loc din univers. Ia nu mai incerca sa-mi faci inchisoarea mai agreabila.

- Adeline Samantha Merynser! Daca nu incetezi cu pesimis…

Dar nu avu timp sa continue. Un om inalt, cu ochi caprui si cu par ciufulit si dat cu gel in toate partile statea in fata mesei noastre, ranjind indraznet la mine. Mi-am retinut un sunet de dezgust.

- Buna ziua, doamnele mele. Eu sunt Charles, chelnerul vostru si va voi servi pe parcursul sederii voastre aici. Zambi tamp si ma cerceta cu privirea. M-am uitat dezgustata la Claryssa. Nici in iad nu dai de tipi din astia.

- Noi o sa luam o cola, o prajitura Star strell, o limonada si un Tiramisu. Ii facu cu ochiul tipului enervant si omul parea ca ameteste sub privirea seducatoare a ei. A ranjit atat de tare incat am crezut ca o sa-i pocneasca obrajii. A plecat aproape topaind in bucataria cofetariei.

- 1. Sper ca nu te astepti sa mananc eu Tiramisu si 2. sper ca esti constienta ca ti-ai folosit farmecele pe un nestiutor si ca i-ai dat mai mult curaj decat in mod normal permite legea. Am zambit sarcastic.

- 1. Chiar ma astept sa ma asculti surioara mai mica pt ca nu vrei probleme cu mama si in niciun caz cu Carter. Si 2. stai calma, asta e deabia unul. Vor urma mai multi. Imi oferi un zambet stralucitor.Erau doar un an si o luna intre noi, dar ea tot continua sa se considere mai mare si mai matura ca mine.

- Oh da, farmecele de nerezistat ale Claryssei Monic Merynser. Am chicotit incet. Clar isi undui sprancenele si zambi si mai mult.

- Stiam eu ca ai sa zambesti. Vezi? Nu e chiar asa de rau.

- Zambetul nu are nimic de-a face cu locul in care ne aflam. Nu e vina mea ca am o companie atat de placuta. Am suras usor si Clar si-a dat parul incredibil de blond pe spate.

- Nu mai dureaza mult. O sa vezi. Forks o sa fie raiul tau.

Nu m-am mai obosit sa obiectez. Sora mea stia foarte bine ca, atat timp cat ploua neincetat , eu nu am cum sa fiu fericita. Dar nu vroiam sa ii distrug din nou entuziasmul. Asa ca mi-am mentinut zambetul si am inceput sa sorb din limonada mea.

***

In timp ce Carter si Clarissa flecareau despre orele suplimentare pe care le aveam la scoala,e u m-am facut cat pot de comoda pe scaunul din spate a masinii de politie. Tata lucra la departamentul de crime si amprente, dar Forks era atat de mic si de infonesiv, incat deseori Carter lua masina de politie si dadea o tura, cu scuza ca patruleaza in cautarea unui lucru suspect, prin toata imprejurimea de sub patura constanta de nori. A sunat-o pe Clar imediat dupa schimbul nostru de replici si a dat drumul la sirena asurzitoare de pe capota masinii chair cand a ajuns in fata cofetariei. Oamenii de acolo s-au uitat unii la altii si au dat amuzati din cap, in timp ce Carter ne facea cu mana ca atunci cand aveam 7 ani. Tata avea un simt al umorului mai ciudat ca al celorlalti; el credea ca daca arunci o piatra in ocean in timp ce fiica ta incearca sa nu fie stropita de apa inghetatata, era culmea amuzamentului. Aceea a fost ultima noastra reuniune de familie, inainte ca mama sa se casatoreasca cu Martin si sa se mute in Florida si tata sa se izoleze complet in intunecatul Forks.

Mi-am lasat privirea sa contureze copacii inalti si verzi din padurea deasa si am incercat din rasputeri sa nu ma gandesc la nimic. Nu lasam mare lucru in umra, doar soarele orbitor si atat de cald al unui oras in care am trait toata viata mea de pana acum, cativa prieteni superficiali si lucruri marunte pe care obisnuia Sarah sa mi le indese pe gat, o garderoba deosebit de subtire pentru temperaturi din cale afara de ridicate si costumul meu bleu de baie, pt ca nu ma asteptam sa am ce face cu el intr-un orasel care deabia daca se vedea pe harta Washinghtonului. Dar, nu ma asteptam ca macar aici sa am liniste. Vedeam iar imagini incetosate si umbrite de diferite bariere ale mintii incat, daca ma concentram pe ele, eram sigura ca nu voi mai putea fi suficient de lucida cat sa ma mai prefac normala.

Poate avea legatura si cu locul in care ma aflam, dar iluziile mentale deveneau mult mai conturate, ilustrandu-mi-se atat de viu, de real. Aveam impresia ca ma apropiam de ceva, de cineva, de un loc special, de sursa nebuniei mele. Dar erau doar sclipiri mentale si intunecate. Am inspirat adanc si m-am lasat prada mintii.

Un cartus negru, manjit cu sange si foarte rece era incarcat intr-un pistol. Era acelasi pistol pe care il mai vazusem de multe ori in scenele mele mentale. Era pus langa o noptiera, dar nu imi puteam da seama unde anume era situata. Apoi, creierul a inceput sa cerceteze o camera singuratica si imi simteam pulsul crescand in fata imaginilor. Dar aceea nu era camera din cosmarurile mele, era alta. Era tot cufundata in negura si fara geamuri, de aproape simteam fiorii inghetati ai unei nopti furtunoase. Era mobilata cu lucruri vechi si prafuite, cu o masa lunga in mijloc si o canapea din anii 80 zabovind intr-o parte. Era ca si cum lumina era stinsa si eu incercam chioras sa vad ce se afla acolo. Dar lucrurile din acea camera imi pareau atat de familiare, incat m-am concentrat mai mult. Si nu mi-am dat seama la inceput spre ce dezastru aveau sa ma conduca viziunile.Podeaua era de un maro foarte deschis, cu licariri de auriu din cauza lunii pline ce atarna pe bolta innorata. Usa era deschisa si privelistea se intindea in fata camerei. Nu mi-am dat seama ce statea chiar deasupra geamului, era in partea cea mai intunecoasa din camera , asa ca mi-am mutat atentia spre interior. Cetos. Cred ca ameteam mai mult in timp ce inspectam cu grija tablourile ruginite ce intruchipau diferite scene de razboi, dar nu mi-am dat seama daca erau oameni, tancuri sau cai, cei care se luptau intre ei. Am continuat sa caut. Am strabatut camera si brusc, am intepenit. Bucati de gheata se frangeau inauntrul meu si simteam ca nu mai am aer. Acolo, pe un scaun argintiu, statea el. El. Cel pe care il vazusem de atatea ori, cel mai urat cosmar al meu si totusi cel mai frumos vis. N-am mai putut rasufla in fata frumusetii lui. Ochii lui negri ma fixau cu privirea aceea furioasa si dintr-o data a zambit, aratandu-si coltii albi ce straluceau in noapte. A marait puternic si manios si s-a ridicat de pe scaun.

Am tresarit si am tipat incet, acoperindu-mi gura cu maneca hanoracului negru. Am rasuflat greu si m-am uitat imprejur cu o privire alarmata, ingrozita.

- Ai visat urat, Adel? Se intoarse Carter din scaunul soferului cu o fata ingrijorata.

Am dat din cap si mi-am concentrat atentia spre geam. Inima imi batea nebuneste in piept incat simteam ca aveam sa rabufnesc, rasuflarile neregulate erau calde peste fata mea inghetata si mainile se duceau instinctiv la gat, ca si cum ar fi incercat sa ma protejeze. Capul imi era indreptat spre sticla groasa , dar ratiunea ratacea mult prea departe de tot ce se petrecea in jur. Simteam ca inebunesc cu totul. Respiratia nu mi se reglase si ma sufocam cu aerul umed , incercand sa il fac sa-mi intre in plamani , dar esuad lamentabil. Inercam sa fiu tacuta, ca niciunul din ei sa nu observe spaima si panica ce au pus stapanire pe mine. Dar nu stiam cum imi iesea. Nu mai stiam nimic. Eram atat de speriata incat am simtit un junghi de amortire la marginile degetelor si o durere coplesitoare de cap. Am crezut ca lesin. Mintea mi s-a golit de orice si auzeam scancete inecate si surde foarte aproape de mine. Mi-au trebuit cateva secunde sa imi dau seama ca erau ale mele. Mi-am pus din nou mana la gura inabusindu-mi tipatul patrunzator. Nu m-am mai simtit pe mine. Nu vedeam nimic in minte decat imaginea perfecta a criminalului. Am icnit ingrozita si m-am miscat din scaun.

- Adeline, iubito, linisteste-te! Ce-ai patit? rosti tata de-a dreptul speriat.

Dar nu il mai putam auzi, nu auzeam decat un marait infundat si infiorator ce imi domina toate simturile si ma ineca in furia lui. Am vazut prapastia imensa ce astepta sa ma inghita si am simtit cum eram trasa mai adanc , mai aproape de intuneric, mai aproape de el. Aveam ochii larg deschisi, dar nu era de niciun folos, toata oroarea se petrecea in mintea mea. Am vazut pistolul incarcat in mana lui delicata si i-am suprins mana ridicandu-se cu el. Am inlemnit si mi-am tinut respiratia. Bataile inimii se impiedicau salbatic in mine si imi simteam pulsul in gat. A ridicat si mai mult pistolul si l-a indreptat in fata. Am incercat sa inlatur toata imaginea, dar era ca si cum eram blocata, legata de maini si de picioare de o forta indestructibila, incatusata de propria mea ratiune, inalntuita in groaza si oroarea ce imi apareau in fata. Nu stiam la cine se uita, dar parea ca priveste fix in fata. Am vazut cum degetul sau a alunecat usor pe tragaci si am simtit sangele umplandu-mi inima, iesind afara din piept, golindu-mi tot trupul de viata si intunecandu-mi ratiunea. Vedeam moartea cu ochii, in acel desert dezolant in care toate s-au invaluit in ceata. Am incercat sa ies la suprafata, dar ma zbateam zadarnic in lanturi de fier. Am ametit si mi-a am vazut intreaga viata prabusindu-se in fata mea.

- NUUUUU!!!!!!! Am tipat puternic si m-am uitat ingrozita in jur.

Claryssa se trezise din somnul ei si se intoarse speriata spre mine in timp ce Carter oprea masina tarandu-o pana in garaj.

- Dumnezeule Adeline!Te simti bine? tipa iarasi tata.

Am fost brusc constienta ca nu ma aflam in camera aceea sau in alt loc infiorator al mintii mele. Mi-am pus mana la piept, aproape obligand bataile inimii sa incetineasca. Am respirat adanc.

- Scuze Car…tata. Am visat urat.

Carter ma mai privi inca o data sa se asigura ca nu incercam sa ma strangulez si apoi a oftat.

- Sper ca aerul curat al Forks-ului sa-ti inlature cosmarele, iubito. Am crezut ca ai o criza in masina. A fost chiar asa de rau? Se uita el ingrijorat in ochii mei incercand sa desluseasca itele mintii mele.

- Sunt bine. A fost...doar…am visat...ca ma speriam si atat. Nu ai de ce sa te ingrijorezi tata. Sunt bine.

- Esti sigura? Ma ingrijorezi. N-ai mai facut niciodata asa. Vrei sa vorbesti despre…

- Tata! Sunt perfect in regula. Inceteaza sa ma mai consideri un copil. A fost doar un cosmar si atat. Nu o sa se mai repete. Am spus totul dintr-o rasuflare, ca si cum incercam sa ma scuz pentru vreo boacana.

S-a incruntat si s-a uitat in fata, incercand sa-si mascheze ingrijorarea ce se citea clar din ochii lui caprui.

- Ei bine, iata-ne. Noua voastra casa. A facut un gest cu mana ca si cum ne prezenta ceva nemaipomenit. M-am dat jos din masina. Clar ma tintui cu o privire adanca si nedeslusita. Nu puteam citi motivele din spatele privirii ei reci. Ma lua de cot si ma conduse cativa pasi departe de masina.

- Ce ai vazut? Trebuia sa-mi dau seama ca se va dumiri si va stii imediat ce se intampla. Mi-am luat o data inima in dinti si i-am povestit totul despre imaginile si sunetele ciudate care hoinareau fara nicio directie in mintea mea. Sursa tipetelor la miezul noptii, strigatelor in mijlocul mesei, fiorilor si racelii bruste si fara nicio explicatie.

Am dat din cap.

- Am facut o greseala teribila. M-am concentrat atat de tare, incat simteam ca totul se petrece sub ochii mei, ca totul e real… L-am vazut din nou pe tipul brunet si am vazut cum incerca –am inghitit nodul din gat- sa ma omoare. M-am speriat si nu am reusit sa-mi revin decat dupa ce am tipat. A fost asa o intensitate...atat de multa presiune incat chiar simteam ca ma inec, ca …mor. Am tremurat la ultima parte si Clar parea ca a simtit. S-a uitat profund in verdele inghetat al ochilor mei si a soptit rar:

- Trebuie sa facem ceva. Nu se poate ca viziunile sa continue. E o nebunie, surioara. Trebuie sa scapi din lumea ta mentala cat mai repede inainte sa te zvarcolesti pe pamant cu mainile la piept ca un… mort.

Am simtit mii de fiori strabatandu-ma. Si eu stiam ca trebuie facut ceva. Dar n-aveam nici cea mai vaga idée ce.

***

Casa era destul de mare si spatioasa pentru 3 persoane. Eu si Clariss aveam camerele la etaj, pe cand tata dormea la parter. A insistat sa ne facem comode si sa vizitam putin orasul inainte de ziua de luni, dar eu am refuzat cu vehementa orice contact cu lumea exterioara. M-am inchis in camera si m-am trantit in pat, analizand petele de cerneala de pe tavan. Peretii bleu adaposteau un pat dublu, cu asternuturi inflorate si perne pufose. Mi-am dat ochii peste cap. Carter inca credea ca fetita ei cea mai mica e o “Barbie girl”ce poarta fustite roz si se invarte in caruselele pentru copii pana in 5 ani. Ei bine, se insela amarnic. Nu mai eram de mult acea fetita.

Mi-am plimbat ochii prin incapere si am mai observat cateva lucruri. Aveam un birou din lemn deschis intr-o parte si un laptop pe noptiera. O mica biblioteca in fata si cateva cd-uri puse dezordonat pe un raft. Era un walkman langa laptop –am zambit cand l-am vazut, asta trebuia sa fie cadoul meu la aniversarea de 15 ani- si perdelele erau de un auriu sclipitor, cu nuante de albastru ca sa se potriveasca cu peretii. Tata s-a intrecut pe sine in aranjarea camerei; ma intreb cat o fi muncit pentru laptop…dar mi-am alungat gandul imediat ce l-am gandit.

M-am holbat la pereti o eternitate. Cel putin, asa parea. Clar s-a dus sa se intalneasca cu prietena ei platonica din Forks, Cindya, si aproape a sarit in sus cand a auzit ca ea nu sta foarte departe de noi. Mi-am dat seama ca Cindya era in mare parte motivul pentru care sora mea a venit mii de kilometrii si m-a tarat si pe mine cu ea, cu scuza ca ii dam mamei sansa de a fi fericita fara niste “poveri pe cap”; si asa ne-a adus pe amandoua in ploiosul infern numit Forks. Si eu care credeam ca iadul e fierbinte , nu inghetat. M-am inselat cu prea multe chestii in ultimul timp.

Ma saturasem de privit nuanta intensa de albastru deschis, ca cerul, , ce imi aducea aminte de apa calda din piscinele din Phoenix, atat de tanjita de toata fiinta mea acum, asa ca mi-am zis ca nu o sa stau toata dupa amiaza intr-o camera albastra, holbandu-ma la pereti si stabilind niste relatii de comunicare intre ei. Dadeam rau de tot in absurd. Imi era destul ca incercam sa inlatur si sa imi blochez imaginile tot mai clare din mintea mea, gandindu-ma la orice si la nimic, meditand la infinit si la efemer, incercand sa patrund in inconstienta fara sa alunec spre nebunie. Dar tot peretii erau centrul atentiei mele. Asa ca mi-am luat pardesiul negru pe care Clarissa a insistat sa mi-l ofere cadou cu scuza ca jachetele nu sunt la moda- replica la care i-am aratat limba ca un copil de 3 ani- , cizmele cu sireturi in x si bereta mea maronie care se asorta cu cizmele.

- Tata, ma duc la o plimabare, am zis repede sperand sa trec de interogatoriu.

- Hm…oh, bine draga mea. Pe unde vrei sa te plimbi?

- Aaa, vreau doar sa vad imprejurimea. Ma intorc pana la cina. A facut o grimasa la cuvantul “cina” si pe moment nu mi-am dat seama de ce ar putea sa il supere. Dar a incuviintat o data si eu am sters-o imediat, inainte sa se razgandeasca.

Am ocolit padurea verde ce urla de singuratate in linistea serii timpurii ce abia se lasa. Nu mai ploua. Am tinut inainte pe un drum pavat ce trecea pe langa niste casute locuite, incercand pe cat pot sa nu ma indepartez de partea “vizitabila a orasului”.

Sunete indeslusibile imi atacau mintea din nou, dar de data asta , nu mai auzeam tipete si plangeri inecate, maraituri si strigate de groaza. Auzeam ecoul unui cantec dulce, de leagan. Era atat de placut, nici nu stiam ca il stiu. Dar deja eram obisnuinta cu mintea mea ciudata si sunetele si imaginile ei complet desprinse de realitate. In majoritatea timpului ma infricosau, dar acum era diferit. Vedeam doar o perdea alba imaculata ce flutura in bataia usoara a vantului si auzeam cantecul de leagan.

Am inchis ochii, incercand sa asimilez notele incredibil de dulci cantata cu atata tandrete… Am fost sigura ca pe fundal se auzea un pian, atat de obisnuita eram cu el, dar nu aveam habar a cui este vocea angelica ce canta versurile incantatoare. Nu cred ca erau in vreo limba pe care sa o inteleg, dar m-am concentrat mai mult si am auzit…

O piatra dura imi atinse pieptul si apoi am auzit un buf inecat in durerea ce a urmat dupa. Eram sigura ca asta nu mai era in mintea mea. Contactul a fost prea puternic pentru a fi conceput de mintea mea.

Am deschis ochii alarmata si am vazut ca statea cineva in fata mea pe beton, parand la fel de enervat ca si mine.

- Uff! Ce idiot fara creier nu se uita pe unde merge si da peste…, aproape a tipat barbatul inalt cu o voce catifelata si clara, oprindu-se in mijlocul propozitiei cand si-a ridicat ochii spre mine.

Din perspective lui Stefan

M-am incruntat imperceptibil la auzul cuvintelor “misiune” si “ 2010” rasunand neincetat in mintea mea, ca un ecou in continua repetare, sau ca un aparat prost ce da inapoi caseta intentionat. Uram anul ala! Uram tot ce avea legatura cu epoca moderna privita din trecut si invechita privita din viitor. Era perioada de granita dintre jalnic si acceptabil. Am injurat in sinea mea toti locuitorii unei epoci atat de limitate, de plina de vicii care se clatina si in fata unei pietricele de indoiala. Am mai spus ca urasc aul 2010? Nu? Ei bine, o mai spun o data. Uram din tot sufletul acel timp.

Dar, spre oroarea mea, ma aflam chiar acolo. Dezolat de vechile mele obiceuiri pe care nu le puteam practica aici, si inchis, cu nenorocita mea de voie intr-un spatiu si timp pe care le detestam, ma sufocam intre peretii unei locuinte noi, cu 2 etaje si cu o mansarda incredibil de luxoasa si plouata de stropii reci de ploaie ce cadeau necontenit. Asta e cea mai oribila misiune pe care am primit-o in toti cei 110 ani ai mei. Sa fiu inchis in Forks, din nou. Si sa caut ceva, sau mai bine pe cineva, intre atatea persoane, fara sa am nici cel mai mic indiciu. Era ca si cum ai cauta acul in carul cu fan, imposibil, zadarnic, patetic. Syrus nu putea inventa ceva mai acceptabil? Nu. A considerat o idée mai buna sa ma trimita pe mine, foarte confortabil in timpul lui, sa cutreier intreg Forks-ul si sa investighez toti pustii de 17 ani ce invatau la acea scoala; poate, cine stie, o sa dau de vreo 7 care sa se potriveasca cu caracteristicile si o sa ma pot intoarce intr-un timp mai linistit. Sau, poate o sa ma creada nebun si o sa imi dea un sut in fund deschizand chiar ei un portal al timpului.Foarte posibil.

- Brooo! Asta e chiar tare! Uita-te la asta! E imensa, rosti Mark incantat.

- Nu ma incalzeste cu nimic.

Eram amandoi in asta. Eu mai mult decat el, pentru ca venise aici pentru alt motiv. Gasirea familiei de mult pierdute era oarecum mai usoara decat cautarea unei fete necunoscute care a schimbat total curgerea timpului.

- Stiu. A oftat adanc. Dar hai resemneaza-te. In primul rand, nu ai nicio sansa sa scapi din asta si in al doilea, schimbarea istoriei te-a afectat si pe tine foarte mult, asa ca trebuie sa afli cine si de ce a facut asta. Avem de a face cu o fata foarte vicleana, poate a facut intentionat toate astea.

- Poate. Dar oricum, pana nu o gasim, nu putem sti. Dar daca se dovedeste ca am venit aici degeaba, Syrus o sa schimbe cateva vorbe cu mine, am marait convingator.

Mark inca se holba la casa imensa in care eram obligati sa convietuim pana “gasim fata”. Cat de cliseic suna asta. Ca un film mut prost din anii 20, in care printul isi cauta printesa fara sa stie de fapt ca el cauta pe cineva, pana cand o gaseste si se indragosteste de ea si sfarsesc amandoi cu un “au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Uggh! Urasc chestia asta. Niciodata nu mi-au placut povestile scurte, care lasau actiunea in aer, sau care se terminau printr-un simplu “si au trait fericiti…” Prea de prost gust. Asa ceva nu exista in viata reala. Nu poti trai fericit “pana la adanci batraneti”. E o micniuna. O minciuna comerciala cu care se vand milioane de exemplare de carti pentru copii sub 7 ani, copii naivi care cred ca viata ta e o continua poveste cu basme. Gresit, gresit, gresit! Ufff. Ma oboseam singur cu toate astea. M-am trantit pe canapeaua din piele maronie si am deschis televizorul in cautarea unui program care sa ma tina treaz. Dupa atata agitatie cu calatoria in timp, toata alergatura dupa informatii despre oras, casa in care vom sta si liceul la care vom invata, plus punerea la punct a intregii noastre povesti “din trecut”, eram intr-adevar epuizat.

***

Am clipit, somnoros, in timp ce soarele se rasfrangea in fereastra translucida si patrundea in incapere. M-am uitat buimac prin camera in cautare a ceva care sa imi spuna unde sunt. Mi-a luat 2 secunde ca sa imi aduc aminte. Si apoi m-a lovit. 2010. Gush!

Eram tot in sufragerie; se pare ca marea calatorie ma epuizase mai mult decat credeam si Mark nu s-a mai obosit sa ma trezeasca pentru a merge in camera mea. Pe care nu o vazusem. Si un stiu daca eram asa de curios sa o fac.

Televizorul era deschis la un canal de stiri si o reporterita flecarea despre un incendiu de proportii in Washinghton. Am aruncat o privire spre bucatarie, focalizandu-mi concentratia asupra tablourilor spectaculoase atarnate pe peretii crem. Era un perete de sticla ce dadea spre gazonul inverzit si o lampa neagra suspendata de masa mare si dreptunghiulara ce umplea tot living-ul. Dupa un colt, era un frigider performant si o serie de scaune si aparate complicate si superficiale pe care eram sigur ca nu le voi folosi. Si nici Mark nu stie sa gateasca, deci presupun ca toate obiectele sophisticate isi vor face vant din bucataria noastra. Ca tot veni vorba, unde a disparut Mark?

M-am ridicat incet de pe canapea si am vazut biletul galben lipit de usa de la intrare. Era cu siguranta scrisul mazgalit si dezordonat al lui Mark.

“ Probleme in Vegas. Syrus a zis sa nu vii. Fa o plimbare prin Forks. Voi fi maine aici pentru scoala, Mark.”

Am oftat adanc, din toti rarunchii. Eram inchis aici. Deja incepusem sa fiu sceptic cu privire la motivul pentru care Syrus nu ma vroia in Vegas, dar nu puteam calatori in timp pur si simplu. Asa ca mi-am zis sa fac cercetari cat Mark lipseste, cat scoala nu e deschisa si cat sunt blocat in oraselul asta amarat si nesofisticat.

M-am tarat pana la etajul 2 , cautandu-mi camera. Am deschis prima usa. Era un ansamblu de culori pe perete, ca si cum ar fi fost stropite de ploaie. Rosu, portocaliu, albastru, mov, galben…Ca un mare curcubeu amestecat. Geamul din fata era imens si dadea spre gradina. Patul era intr-o parte, langa niste tablouri abia facute si o paleta impresionanta de culori. Tablouri, culori, foi albe peste cartonuri colorate …clar, nu e camera mea. Ii spusesem lui Mark sa lase calatoriile in timp si sa se apuce serios de pictura pt ca era incredibil de bun in asta. Dar ar fi fost acelasi lucru si daca as fi vorbit cu un perete. Acelasi raspuns l-am primit :”pictura e doar un hobby, eu am o misiune de indeplinit”.El isi vindea tablourile foarte putin, mai mult le dadea pe gratis, dar daca ar fi facut o licitatie, o putea face in orice timp, orice perioada. Tablourile lui erau ceva atat de rar, incat sute de oameni s-ar fi imbulzit sa se holbeze la ele.

Am inchis incet usa si m-am mai plimbat putin pe hol. Am deschis urmatoarea usa si am ramas intepenit. Albastrul deschis, identic cu cel al marii era pretutindeni in camera. Combina enorma era amplasata in partea dreapta, langa colectia mea vesnica de CD-uri. Dar nu asta mi-a atras atentia, nici macar geamul din fata, identic cu cel din camera lui Mark. Am stat si m-am uitat nemiscat la pianul negru, mat, extravagant de mare ce isi oglindea clapele in sticla limpede. Am zambit in sinea mea, poate Syrus nu e asa de nesuferit pe cat pare.

Mi-am facut incet drum spre calculator, inainte ca tentatia pentru muzica sa ma copleseasca si sa ma distraga de la treaba mea initiala. Nu-i stiam numele, trasaturile fizice, adresa, nimic. Cum aveam s-o gasesc? Cum aveam sa-mi simplific misiunea si sa scap de oroarea de a trai in 2010? Brusc, mintea mi s-a golit de fiecare informatie, orice plan as fi avut, orice idée, orice gand, nu mai erau. Ma holbam la calculatorul din fata mea fara nicio idée ce caut acolo. M-am concentrat. Cum se poate? Nu poti uita asa de brusc totul, nu se poate, nu este posibil…

Un chicotit mic m-a trezit din tortura gandurilor disparate. M-am intors cu viteza fulgerului si n-am vazut nimic. M-am ridicat, am trecut de biblioteca din dreapta si am deschis larg geamul imens. Nu era nimic, nimeni. Nu se poate. Am scanat meticulous fiecare frunza, piatra, suflare. O miscare rapida , ca o umbra, trecu vijelios prin spatele meu. M-am intors automat. Imposibil.

Am escaladat copacul din fata geamului , lasandu-ma incet pe o creanga subtire, de unde auzisem sunetul. Ma miscam lent, calculat, atent la fiecare detaliu. Am numarat pana la 10, un hot mereu se intoarce la locul faptei, nu vad de ce n-ar fi cazul si unei chestii (pt ca nu stiam cum sa-i spun altfel) care chicoteste din senin in fata camerei unui calator in timp.

Ceva a trecut rapid prin fata, pierzandu-se printre frunze. Am intins mana, prinzand tenace umbra miscatoare. Umbra s-a intors, regandindu-si pozitia. Am ramas mut, intepenit in copac. Un par rosu ca focul flutura in vantul puternic, in timp ce niste ochi mari si negri ma priveau amuzati si jucausi. Umbra nu era altceva decat un om, sau mai bine spus o fata. 2 secunde mai tarziu, timp in care m-am holbat la mana ei alba prinsa in jurul mainii mele, nu am mai simtit nimic. Mintea mi s-a golit de orice si gandurile s-au risipit furtunos, imperceptibil. Acelasi chicot usor ma trezise din realizare, apoi fata se intoarse si isi smulse mana din incuietoarea mea. Am ramas paralizat, a doua oara. Ce era cu fata asta? Cum facea asta?

***

“ Oameni speciali, sau doar ciudati? O intrebare foarte pronuntata, dar inca fara raspuns. Intamplarile total bizare ce se petrec in Forks, Washinghton, si in toata peninsula , par, deocamdata, fara nicio noima. Cine ar fi crezut ca exista asa numitele “abilitati speciale”, ca oamenii pot schimba ceva? Nimic nu e cert. In urma pierderii memoriei mai multor oameni implicati intr-un incendiu, care a avut cauze nedescoperite si nicio urma de chibrit, gaz sau benzina, a unui accident de tren si a unui de avion care nu a avut nici urma de victime, a fenomenelor meteorologice extrem de ciudate si inexplicabile (furtuni, vijelii , ninsori si gheata in iulie) si a mai multor omororuri fara urma, politia este in mare confuzie. Ce se va intampla cu peninsula, daca ciudateniile vor continua? Inca o intrebare…fara raspuns.”

Am pus ziarul pe canapea, uitandu-ma indelung la titlul ingrosat “ Ciudateniile bantuie Forks-ul. Politia n-are niciun indiciu”. Nu pot sa cred ca au actionat inaintea noastra. Pun pariu ca Syrus habar n-are. Ar trebui sa-l anunt. Banda asa numitor “ciudati” era mai mult ca sigur cea din 34. Doar ca nu stiu cum au reusit sa calatoreasca in timp, sunt singurul care poate. Sau poate…nu sunt.

Mi-am luat jacheta neagra din piele si am tulit-o grabit pe usa. N-aveam cum sa deschid un portal al timpului aici, ar lasa in urma numai haos. Trebuie sa gasec un loc ferit de lume. Hai 2010, arata-mi ca ai si altceva inafara de strazi plictisitoare si cativa copaci!

Am ocolit aleea principala si am fixat cu privirea un parc semi parasit. Erau vreo 3 copii jucandu-se si un batran ce dormea pe o banca. Nu imi placea sa fac asta, dar cred ca va trebui sa le fac vant de acolo, batranul ar fi bine sa fie mort, daca nu vroia sa faca un infarct chiar acum.

Dar nu vroiam victime, indiferent de ce boala suferea acel batran. Trebuie sa mai fie un loc. Mi-am lasat privirea cercetatoare sa caute alte posibile parcuri , sau paduri, sau ce o mai avea orasul asta anost. Mergeam deja grabit , scanand copacii desi si calculand cat mi-ar lua sa traversez timpul intr-un copac. Poate destul de mult, nu vroiam sa risc sa fiu prins.

M-am oprit brusc, simtind contactul unui corp usor peste pieptul meu, ce cazu slab jos. M-am impiedicat de picioarele celui care a dat peste mine, m-am dezechilibrat si m-am trezit pe cimentul umed, uitandu-ma incruntat in jos, incercand sa ma ridic.

- Uff! Ce idiot fara creier nu se uita pe unde merge si da peste…dar m-am oprit, cand ochii mei au prins o privire enervata , de un verde stralucitor,ce parea la fel de confuza ca si mine.