Deschizand ochii intr-un univers paralel...

Din perspectiva lui Adeline

Pluteam. Eram captiva intr-o mare albastra infinita; ma pierdeam in contururile sidefii si albastre…atat de albastre…Nu mai puteam gandi nimic, vedeam doar acel albastru infinit si confuz prelingandu-se in privirea mea neincetat. Nu stiu cat timp am stat asa, uitandu-ma in acel albastru nemaintalnit, dar stiu ca a parut o eternitate .

Am expirat incet, realizand deabia atunci ca mi-am tinut respiratia in tot acest timp. Am incercat sa-mi calmez bataile inimii si m-am zbatut sa evadez din privirea lui. Imediat ce m-am vazut libera, am putut gandi limpede. Ce faceam? Tocmai am fost lovita de cine stie ce netot si eu stateam nemiscata ca o statuie si ma holbam in ochii lui. E clar, nu eram prea sanatoasa. Furia a inceput sa imi curga prin vene la amintirea impiedicarii si apoi...stai asa. Tampitul asta tocmai m-a facut idioata fara creier?

M-am ridicat rapid de pe cimentul rece si mi-am scuturat paltonul de praf. Am vazut cu coada ochiului cum misteriosul cretin cu un vocabular foarte bogat face acelasi lucru si mi-am reprimat o grimasa. Apoi furia a inceput sa ma atace mai mult, patrunzand adanc in mine si rascolindu-ma. L-am fixat cu o privire inghetata si am izbucnit.

- In primul rand, tu ai fost cel care a dat peste mine, deci asta te face pe tine idiot, in niciun caz pe mine. Si in al doilea, cine te crezi retardatule, sa imi spui ca nu am creier cand de fapt TU ai fost cel care s-a izbit de mine? i-am strigat eu cuvintele in fata.

Parea confuz. Mi-am mentinut incruntarea , aruncand sageti cu privirea. Cine se credea acest cretin? Si-a restabilit pozitia si apoi s-a incruntat si el, facand un pas in fata cu o privire superioara si ingamfata.

- Asculta, neatento! Tu nu te uitai pe unde mergi si te-ai impiedicat de mine si apoi m-ai tras si pe mine dupa tine, asa ca nu imi mai scuipa mie toate insultele astea si nu mai incerca sa disimulezi adevarul.

- Ce adevar? am izbucnit eu. Este foarte clar cine a dat peste cine, tu esti singurul care nu vede asta. Eu mergeam normal, tu te-ai busit de mine si m-ai dat jos. Nu e vina mea ca habar n-ai pe unde mergi…

- Eu stiu foarte bine pe unde merg, toanto. Daca nu e vina ta ca ai dat peste un pieton nevinovat si l-ai facut sa se izbeasca de pamant, atunci a cui e? Cine stie ce fluturi aveai in cap de nu te uitai pe unde mergi…

Deja ma infuriasem rau de tot. Simteam adrenalina si mania arzandu-ma. Forks chiar era iadul meu. I-am mai aruncat o privire manioasa si apoi am continuat sa-i strig cuvintele in fata. Poate , cine stie, va invata si acest retardat cum se merge pe strada.

- N-ai de unde sa stii ce gandeam eu.. Nu pot sa cred ca ma acuzi pe mine. Esti si orb pe deasupra. Eu mergeam pe drumul meu, foarte calma si atenta, cand a venit un netot fara substanta cenusie si a dat peste mine, contactandu-ma cu pamantul. Asta e toata intamplarea. Ce nu ti-e limpede?

- Imi pierd timpul incercand sa justific si sa-ti contramandez minciuna. Eu nu am avut nicio contributie, ti-am mai spus ca nu eu am fost idiotul care nu stie cum se pune un picior in fata celuilalt si se buseste peste necunoscuti.

- Poftim? Idioata? Esti chiar orb, bolnav mental, psihopat? Am spus cuvintele dintr-o suflare, simtind cum ura isi face loc printre sentimentele de furie.

- Singura psihopata de aici esti tu. E ultima data cand iti spun, tu ai dat peste mine. Nu imi mai pierd eu timpul vorbind cu oameni ca tine.

- Esti un cretin! Asta ca s-o stii. Un cretin care habar n-are cum se merge PE O STRADA si care minte incercand sa-si ascunda vinovatia. Dar, ce pot sa spun, n-am de gand sa imi mai pierd EU timpul, certandu-ma cu unul ca tine.

- Intocmai. Nu ma cunosti. Asa ca inceteaza cu etichetarile, toanto.

- Uite cine vorbeste! Cretino-orbo-psihopatul care , bonus, nu stie nici sa mearga, mi-am fluturat mana in fata lui, cu un gest de superioritate.

- Stii, daca vroiam circ, ma duceam la un spectacol. Dar nu ma asteptam sa gasesc animale in libertate, mi-a oferit el o privire incredibil de manioasa.

Am deschis gura socata, mandria si orgoliul meu vaicarindu-se de durere. Am vazut negru in fata ochilor. Acest cretin fara minte, tocmai m-a facut animal?

- Ce-ai spus? am tipat eu.

- Acum ai probleme si cu auzul? Hmm, nu e bine. Mai intai nu te uiti pe unde mergi si acum nu auzi…

- Asculta, specimen neevoluat de maimuta ce esti! Pe mine nu ma insulta un psihopat ca tine, ai inteles?

- Nici nu ma mai obosesc sa-ti raspund. Deja mi-am irosit un sfert de ora insultandu-te si incercand sa-ti bag mintile in cap si, cine stie, sa-ti readuc memoria, pt ca se pare ca nu prea o ai.

- Esti un cretin, am mai spus-o si ar fi bine sa iti intre in capul acela sec. Dar poate reusesti, avand in vedere ca e atat de mult spatiu in el…

- E pentru ultima data cand ti-o spun. Nu ma cunosti si nici n-am de gand sa ma prezint unei idioate ca tine.

- Foarte bine. Nu ma intereseaza sa intalnesc psihopati, dar se pare ca am intalnit unul, fara voia mea.

- Da-te din cale, eu mergeam pe aici, striga el pe un ton amenintator.

- Perfect. Iti doresc o zi imposibil de proasta! Si apoi am trecut ca fulgerul pe langa el, lovindu-l in umar in fuga mea. Am auzit un bolborosit tipat in urma mea, care semana cu “idioata”, dar eram atat de furioasa incat nu imi mai pasa. Am alergat cu pasi apasati simtind picurii reci de ploaie stropindu-mi fata. Oh, perfect. Mai si ploua.

Simteam mania curgand ca acidul in venele mele si arzandu-ma. Ce era cu psihopatul asta fara substanta cenusie? Aveam nevoie sa lovesc ceva, sa tip, sa plang, orice, sa ma descarc. Dar mergeam pe un drum pustiu, opus casei mele. Nu m-am oprit cand mi-am dat seama ca nu mergeam pe drumul cel bun. Am continuat sa merg nelinistita, cu gandurile intortocheate care imi urlau ca tipul acela e un mare cretin! Cretin cu C mare. Auzi, cine se crede sa ma faca idioata? Incepeam sa ametesc de la atatea intrebari. Ploaia ma udase pana la piele si simteam un miros vag, a caine ud. Uram mirosul acela.

Intentionam sa o caut pe Clariss, poate, cine stie, va da Domnul si va cadea din cer sau ma voi intalni cu ea pe drum. Dar trotuarul serpuia spre un tinut necunoscut, probabil periferia orasului, asa ca m-am oprit brusc. Trebuia sa ma intorc. Nu aveam sa ajung nicaieri asa.

Am facut cale intoarsa si am continuat sa merg, marind pasul din ce in ce mai mult. Amurgul sangeriu ce se intrevedea in orizont si intunericul se lasau usor peste ploiosul oras. Nu vroiam sa fiu nevoita sa dorm pe o banca in plina tornada, in cel mai infernal oras din univers.

Ingrijorandu-ma prea mult ca ma va prinde noaptea pe aleile umede, nici n-am observat pe unde mergeam. Padurea era foarte aproape, la un pas de mine; nu mai mergeam pe trotuar, ci pe o cararuie pustie si casele deabia se vedeau in departare, fumul cenusiu ce iesea din hornuri era singura mea calauza. Instantaneu, am intrat in panica. Asa ceva nu se poate. Nu mi se poate intampla mie, nu mie. Mintea incerca sa proceseze faptul ca eram practic pierduta intr-un oras necunoscut, plouata toata (probabil aratand mai rau ca un soarece umed) si cu sechelele unui orgoliu ranit si a unei certi cu un strain tembel. Grozav. Bravo, Adeline, iar ai reusit. Numai eu ma pot pierde intr-un oras atat de mic. Se pare ca vesnicul meu ghinion nu isi ia vacanta niciodata, nici chiar cand m-a adus in iad, stropita de ploaia rece si aproape plangand.

M-am intors din nou, alergand repede, fara tinta, sperand sa ajung cat mai aproape de civilizatie. Mergeam in directia opusa padurii, lasand toti copacii verzi si intunecati in urma.

Alergand ca nebuna, nici n-am observat stalpul de otel din fata. M-am izbit cu toata forta de el si contactul neasteptat m-a adus pe jos, cu o durere insuportabila in varful fruntii. Din nou pe ciment, mi-am spus. Nu a durat mult pana cand am vazut stele albe si albastre invartindu-se in fata mea, intr-un dans ciudat. Imi simteam picioarele amortite si probabil m-am prabusit intr-o balta, caci nu m-am mai simtit nicioadata mai uda. Inconstienta ma tragea cu toate fortele in ghearele ei, nelasandu-ma sa imi dau seama ce se intampla. Capul imi vajaia si auzeam vag pufniturile inecate ale cuiva. Nu a durat mult pana cand mi-am dat seama ca erau ale mele. Pleoapele imi devenira imposibil de grele, lasandu-se ca o perdea neagra peste ochii mei. Desi am tinut cu dintii sa ma ridic si sa gasesc drumul inapoi, am alunecat usor in inconstienta, cu speranta ca cineva, cumva, ma va gasi.

***

Prima oara am simtit o atingere rece ca gheata pe fruntea mea, apoi am putut distinge si celelalte lucruri. Am simtit cum pamantul se indeparteaza de mine si cum plutesc deasupra lui intr-o viteza nebuna. Nu mi-am deschis ochii, de teama sa nu vad lumea prabusindu-se dedesubtul meu si sa admit ca nu mai fac parte din adunatura de furnici din univers. Dar, daca intr-adevar eram moarta, de ce simteam doua brate puternice si reci tinandu-ma aproape? Mortii nu pot simti lucruri, plus ca eram sigura ca din cauza vitezei, incepeam sa ametesc, mai mult decat eram deja. Dar imi era tot rece, ceea ce insemna ca probabil nu m-am ridicat din balta aceea din fata stalpului si ca acum halucinez. Si daca eram moarta, trebuie sa se mai fi intamplat ceva. Oamenii nu mor doar dintr-o izbitura intr-un stalp de elegraf. Sau…o fac?

Contrariata de incalceala de cuvinte din creier, mi-am fortat ochii sa se deschida. Nu a fost usor. Imi simteam pleoapele imposibil de deschis, ca si cum ar fi fost inchise cu lacatul, sau lipite de piele. Am incercat mai mult. Cand in sfarsit i-am deschis, mi-am dat seama ca nu vroiam a fost o miscare proasta. O culoare alba inabusitoare era parca sparta in bucati si aruncata in sus, vopsita cu picaturi de albastru deschis. M-am holbat incruntata la acea imagine, contrazicandu-ma neincetat ca nu sunt moarta; adica, zau asa, in iad vezi rosu, in rai vezi alb, dar unde Dumnezeu vezi alb cu albastru? 2 minute mai tarziu, ceva mi-a blocat imaginea. Niste ochi caprui intensi, de ciocolata neagra ma fixau ingrijorati. Atunci am inceput sa observ mai multe. Nu eram moarta, albul imens picurat cu albastru era cerul inorat pana la refuz, nu ma mai aflam in spatele stalpului, ci eram carata in brate de un necunoscut cu ochi caprui. M-am miscat cativa centimetri din stransoarea lui. S-a miscat si el. Am ramas blocata, prinsa in privirea lui blanda si ingrijorata. Nu m-am mai miscat.

Apoi lucrurile s-au intamplat foarte repede. Un vultur a trecut periculos de aproape de noi si pamantul a inceput sa se invarte, salvatorul meu s-a miscat intr-o pozitie defensiva si nu am mai vazut decat cateva pene razlete zburand fantomatice prin aer. Am alunecat un centimetru din stransoarea lui, cand el s-a intors, m-a redresat si mi-a captat din nou privirea.

- Esti bine? M-a intrebat ingrijorat, strangandu-ma si mai tare. Avea o voce profunda, putin ragusita si intensa; genul de voce dupa care fetele ar face coada s-o auda. Dar eram prea ametita de la lovitura de stalp si prea ravasita din cauza celor intamplate acum cateva secunde ca sa mai formulez un raspuns coerent.

- Aaah, md-ah-a , m-am balbait jalnic. Mi-am tras o palma mentala. Cel mai frumos tip din lume te tine in brate si te intreaba daca esti bine si tu te balbai si te uiti in jos intr-o incercare de a formula un raspuns. Frumos, Adeline, n-am ce zice. M-am uitat in jos, la mainile lui stranse in jurul trupuil meu si am rosit jucandu-ma cu fermoarul jachetei. Mi-am tras inca un sut mental.

- Cred ca ai tras o lovitura serioasa la cap, nu? Chicoti incet, intr-o incercare de a mai inveseli situatia.

- Mda…Ahh-hmm, poti sa...poti sa ( m-am spanzurat mental in cel mai crunt mod) ma dai jos? Mi-am ridicat privirea si am observat cum incepe sa isi dea seama de ciudatenia situatiei. M-a dat jos cu grija, punandu-ma pe picioarele mele cu o oarecare reticenta. Simteam pamantul nesigur dedesubtul piciarelor mele si probabil aratam ca si cum mai aveam putin si faceam contact durros cu tarana, pt ca EL mi-a pus o mana in jurul taliei pt sustinere.

- Multumesc. Nu cred ca sunt complet refacuta, totusi. Am zambit usor analizandu-i trasaturile perfecte. Stiu ca suna ciudat dar..aa…cum am ajuns aici? Am gesticulat cu mana aerul si i-am fixat ochii.

- Te-am gasit la marginea orasului,erai lesianta si aveai o rana la cap, in plina tornada. Ti-am oprit sangerarea si eram gata sa te duc acasa sa te pot ingriji, cand…te-ai trezit.

- Aaa, am facut eu. Si...unde suntem?

- Aproape de casa mea, in padurea din estul peninsulei. Aveam de gand sa iti sun parintii imediat ce…ei bine, imediat ce aflam cine esti.

M-am uitat in jur. Era trecut de ora 8, asta era sigur. Nu mai ploua si licariri slabe de lumina patrundeau in padure, diminuand bezna. Mintea imi era incurcata, simteam ca trebuie sa fac ceva, sa merg undeva, dar pierdeam sirul gandurilor de fiecare data cand incercam sa il urmaresc. Apoi m-a lovit. Trecut de ora 8, seara, in padurea unui oras necunoscut, cu tata probabil faand spume la gura si Clarissa patruland pe la politie. Eram moarta!!! Moarta si ingropata.

- Cat e ceasul? M-am agitat speriata incercand sa recunosc ceva din imprejurimi. Am esuat. Nu mai fusesem niciodata aici si mi se parea ca visez.

- E aproape ora 10 30. Nu te ingrijora, te duc eu acasa.

Mi-am pus mainile in jurul fetei, icnind ingrijorata. O sa fiu moarta , moarta, moarta…pedepsita pe vecie, 3 luni in camera fara sa pot iesi, fara socializare, fara internet, si toate astea in prima zi din sederea mea in Forks. Oficial, Forks-ul mi se parea mai crud si mai fierbinte ca iadul.

- Oh nu, sunt moarta. Carter o sa ma omoare, Clarissa o sa faca pe paznicul in fata camerei mele, n-o sa mai pot iesi niciodata, o sa stau inchisa o vesnicie, o sa imbatranesc intre patru peret….

- Shttt! Imi puse el un deget peste gura. Linisteste-te. Sunt sigur ca vor intelege. Hai, spune-mi unde stai. Te duc eu acasa.

Urmatoarele minute le-am petrecut intr-un BMW personalizat, cu Eminem rasunand in boxele casetofonului si cu o mie de griji rasunandu-mi in cap si arzandu-ma.Incercam sa-mi recapitulez toata ziua asta ingrozitoare in cap, de cand am pasit pe cimentul aeroportului si pana m-am busit de un stalp, dar ingrijorarea si disperarea din minte imi rapeau toate celelalte ganduri. Tocmai eram in masina unui necunoscut care m-a carat in brate pana la masina lui si care parea atat de dragut...NU! Doar un necunoscut amabil. Si sa nu uitam de psihopatul care a dat peste mine, asta ar trebui sa intre in lista celor mai cretini oameni de pe planeta. In fond, nici nu stiam ce caut eu aici. Mintea incepea sa imi joace feste, imaginile devenind neclare si capatand o nuanta fumurie.

- Deci...unde locuiesti?

Am procesat inca o data intrebarea. Mi-a luat 2 minute sa realizez ca ma intreaba pe mine. Si apoi inca 2 ca sa observ ca asteapta un raspuns. Am incercat sa-mi adun reflectiile hoinare,sa ma concentrez pe un singur lucru.

- Aaahh..in Forks. Dar, poti sa ma lasi oriunde, oricum probabil Carter a chemat deja toata armata si politia militara sa ma caute asa ca oriunde m-ai lasa fii sigur ca o sa ajung acasa.

A chicotit.Suradea frumos, toate expresia sa indulcindu-se instantaneu sub o privire amuzata.

- Tatal tau e politist?

-Mda...

- Stiu cum e. A facut o pauza pemtru efect. Si al meu a fost...

M-a suprins tonul vocii lui, atat de adanc si de serios, incat mi s-a facut mila de el. Curiozitatea ma rodea totusi, asa ca n-am mai putut sa imi stapanesc gura.

- A fost...?

Liniste. Conducea mai repede acum, picurii mari de ploaie cazand tremurator pe parbriz. Incepeau sa se vada luminile orasului si aproape ca imi doream ca acest moment sa dureze mai mult, gandindu-ma numai la ce voi pati cand voi ajunge acasa.

- Am ajuns. Si...wow, tu chiar nu glumeai cu armata.

M-am uitat infricosata pe geam ca sa raman intsntaneu cu gura casacat. Probabil toata politia peninsulei s-a adunat aici, sirenele rasunand incontinuu si inebunindu-ma. O vedeam pe Clarissa zbierand la niste politisti cu un afis cu poza mea pe ea, dar eram prea speriata de tata care striga intr-un megafon numele meu ca un casetofon stricat. Nu stiu cat am stat cu gura casacata holbandu-ma la haosul de oameni speriati de urletele tatei si la cainii care adulmecau urme pana sa imi dau seama ca eu eram motivul a toate astea. Doamne, cat am lipsit? O saptamana?

- Cred ca ar trebui sa te duci. Pare ca daca nu te duci acum, vine televiziunea nationala si te declarata disparuta oficial.

Am iesit aproape teleghidata din masina, simtindu-mi genunchii tremurand si nefiind sigura de picioarele mele. Inainte sa inchid usa si sa dau piept cu toate vocile din afara si din capul meu, el m-a prins de mana si m-a intrebat:

-Stai. Cum te cheama?

- Adeline...am suierat eu. Apoi masina a virat la stanga si a pornit fulgerator afara din oras. Acel scartait al rotii pe trotuarul umed a fost ultimul sunet coerent pe care l-am auzit in tot amalgamul de strigate si de exclamatii ce a urmat dupa.

***

Nu am dormit deloc bine. Vedeam imagini neclare din nou, vedeniile parca razbunandu-se pentru perioada in care m-au lasat in pace. Reveneau ca o tornada, strigand cuvinte neinteligibile si aratandu-mi imagini ametitoare care se roteau permanent intr-un cerc de intrebari si confuzii incat nu ma puteam concentra pe nimic. Tot ce stiam era ca cineva tot tipa intr-un megafon si ca lumea se agita in jurul meu ca si cum era cutremur. Apoi mai vedeam vag si alte lucruri, persoane. L-am vazut din nou pe tipul infricosator si brunet, care ma tot urmarea in visele mele, dar nu i-am putut distinge trasaturile prea bine in marea de oameni adunata.

M-am trezit aproape tipand, cu fata la perna si cu o senzatie de disconfort psihic. Am stat mai mult de 10 minute sa imi amintesc ce zi este pana m-a izbit. Prima zi de scoala in Forks, intr-un oras total diferit si infernal, care imi provoaca si mai multe cosmare decat in Phoenix. Lumina difuza strabatea geamul subtire si imi intra in ochi scanteietoare, nelasandu-ma sa incerc sa imi imaginez un univers paralel in care Forks nu exista. N-am reusit. Asa ca m-am ridicat din pat si m-am tarat la dulap aruncand pe mine primele haine pe care le-am vazut si zburand in baie , facand tot posibilul sa-mi golesc creierul de cosmare si de blesteme pentru Forks.

Am stat pe scaunul din bucatarie aproape hipnotizata , incercand sa mestec painea prajita cu jumatate de gura.

- Ahh...Ce cosmar am avut. Am visat ca am disparut si ca toata politia era in fata casei, in Forks, si ca tata avea un megafon in care imi tipa numele. Ah, erai si tu Clar, dar nu te puteam vedea pt ca cineva imi tot baga o lanterna in ochi. Oribil, urasc deja orasul asta, asemenea cosmare...

Carter a tusit. Clarissa s-a uitat la el cu un zambet si cu o fata ingrijorata la mine inainte sa inceapa sa vorbeasca.

-Adel, nu a fost un vis. Ieri ai lipsit aproape jumate de zi si tata a inebunit si a chemat toata armata dupa tine.

Am inghetat. Am scuipat tot ce aveam in gura si m-am blocat pe o fata ingrozita, absolut terifiata de tot ce auzisem. Oficila, nu mai aveam viata. Simteam deja ca mor.

- Iubito, ne-ai speriat rau de tot. Lipsesti 7 ore si 43 de minute si aproximativ 24 de secunde (Clar a tusit) si apoi apari ca hipnotizata in Forks aberand tot felul de lucruri. Nu m-am putut intelege cu tine atunci. Parea ca te-ai lovit la cap, dar n-am apucat sa te intreb c-ai adormit. Adel...ce s-a intamplat ieri?

Aveam din nou senzatia aceea ca vreau sa dispar, urmele mele devenind doar niste mici puncte din orizont. Acum vedeam totul, amintirile introcandu-se si sacaindu-ma cu detaliile lor. Am vrut sa treaca, sa se uite, si poate asta nu o sa se intample daca nu lamuresc odata situatia.

-Car..ah, tata, nu a fost nimic serios, crede-ma. Am... facut o plimbare mai lunga si m-am ratacit. (detaliiile cu privire la nebunul la care am zbierat, sunetele pe care le-am auzit si izbitura de stalp erau absolut omise in speranta ca nu o sa ajung la stirile de la ora 5). Un localnic amabil m-a gasi..ah, ajutat sa gasesc drumul inapoi spre Forks si m-a dus cu masina. Si apoi stii ce s-a intamplat.

Parea destul de inocenta si credibila povestioara mea, dar Carter avea o privire atat de incruntata si ma fixa cu atat de multa certitudine ca exista lucruri pe care nu i le-am spus incat nu credeam ca a crezut un cuvant din ce am spus.

- De ce ai lipsit atat de mult ?

- A fost o plimabre lunga…si apoi, ah, m-am luat cu vorba.

- Cine era baiatul?

- Era...m-am oprit brusc, realizand ca nu ii stiu numele. Am..uitat sa il intreb asta.

- Despre ce ati vorbit?

- Ahh..m-a intrebat unde locuiesc si..aah, cum ma cheama si..chestii tata, nici nu imi mai amintesc. Nu l-am privit in ochi, m-a inrosit si ma simteam ca o rosie uriasa. M-am holbat la secundele care treceau atat de lent si m-am rugat sa fie ultima oara cand tata ma vede ca pe un criminal sau ca un martor la locul crimei.

- Cu ce era imbracat baiatul?

- Tata!!!! Inceteaza! Nu sunt la interogatoriu aici, nu ma mai trata ca pe un criminal.

- Adeline, incerc doar sa aflu..

-Da..m-am prins de asta si ieri in cele 2 ore in care mi-ai tinut morala. Stiu discursul.

-Asculta...

- Trebuie sa plec la scoala. Si cuvantul care iti scapa este succes, dar nu te ingrijora, va fi atat de ingrozitor incat nu ma astept sa fie ceva de bine.

Mi-am insfacat geanta si am fugit pe usa afara asteptand-o in ploaie pe Clarissa.

Ea a iesit cateva secunde dupa, fara sa se uite la mine, intrand in masina si deschizandu-mi portiera din fata.

Iar ma simteam ca un robot. Masina a pornit silentios, dar eram prea adancita in frustrari ca sa o intreb de unde Dumnezeu are o masina. Peisajele zburau sub privirea mea, rupandu-se intr-un cadru feeric, intr-o padure atat de verde... Clarissa parea ingandurata, expresia sa fiind inghetata intr-o grimasa. Nu vroiam sa ma analizez iar, totul parea prea mult pt o zi. Pt prima zi intr-un oras strain, cu toate lucrurile pe care le-am simtit si vazut. Prea mult...

- Si... macar era dragut?

Am zambit. Nu era greu sa iti dai seama ca in asemenea momente, sora mea se gandea numai daca m-am indragostit de tipul care m–a adus cu masina. Am inceput sa ma gandesc. N-am putut sa-mi reprim ranjetul.

- Foarte. Era brunet si...amabil si...

- Ce ochi avea?

- Ahh...caprui parca...

A zambit iar intorcandu-si privirea spre mine.

- Cel putin, o mica parte din ziua ta a fost una buna. Poate cine stie...

- Nu cred...

- N-ai de unde sa stii.

Am tacut. Lucrurile incepeau deja sa deraieze.

- Dar tu… cum a fost ziua ta ?

- Mai putin oribila ca a ta, dar tot ingrozitoare.

Nu mi-am putut opri exclamatia de uimire ce a urmat dupa.

- Parca iubeai Forks-ul.

- Nu il detest. Detest oamenii din el.

Asta mi-a atras atentia.

-Ce vrei sa spui?

-Ei bine, in afara de faptul ca nu am gasit-o pe prietena mea cea mai buna si ca am aflat ca numele acela nu figureaza in arhiva orasului, am dat peste un imbecil.

Mi-am stapanit cu greu oftarea “n-ai fost singura” ca sa nu ii dau de banuit cearta pe care am avut-o cu un necunoscut.

- Era atat de....frumos. A oftat. Dar tot bou era. Fugea pe langa mine ca un psihopat cu atat de multa viteza, de parca era mai mult un extraterestru decat o fiinta umana.

Apoi s-a adancit si mai mult in amintiri. Mi-am concentrat atentia pe geam, incercand sa numar copacii ce margineau padurea. Dar am ramas perplexa vazand cum cineva alerga pe langa ei ca un fulger, in urma sa adunandu-se particule minuscule de praf. M-am uitat speriata cum trecea in strada in fuga sa si cum s-a oprit imediat in fata masinii, apoi am simtit o frana brusca eliberandu-ma de centura de siguranta.

- Ce inconstient, suiera Clarissa fara aer. Dar baiatul saten s-a intors cu fata spre noi, trasaturile sale ude fiind imposibil de frumoase in lumina slaba de afara. Am ramas cu gura cascata holbandu-ma la el, recunoscandu-i parul aramiu frumos si ochii ciudati.

- El e...am soptit eu si Clarissa in acelasi timp.

______________

Hey! Ce mai faceti?In plina scoala... Dar lasa, acus vine Craciunul:X:X

Stiu, stiu. Am postat destul de greu, dar am o scuza;)). Am fost foarte ocupata zilele astea si pc-ul nu a fost tot timpul liber...Cu alte cuvinte, ma acomodez si eu cu noua poveste si ii decid viitorul. (hehe) ;)) Si inca ceva ce stiu, blogspot-ul va creeaza probleme la unii dintre voi, dar in apararea mea, wordpress-ul ma omoara. La propriu. Sunt mai veche pe blogspot si stiu cum se manevreaza, dar la wordpress...Oricum, daca se ofera cineva sa ma scoata si pe mine din intunericul neinformatiei, sunteti bineveniti. Dar, pana atunci, raman aici. Si...pt cei dintre voi care vor sa lase comentarii si blog-ul va face figuri (stiu cum e) intrati pe www.blogspot.com si faceti-va cont. E foarte simplu si va puteti face si blog personal si , de asemenea, sa comentati.

Povestea e inca la inceput, dar va asigur ca urmeaza parti foarte incitante in cele ce urmeaza. Asa ca...enjoy si stay tune! Ah, si sa nu uit... comentati daca v-ati bucurat de capitol :X:X Kisses :*:*

P.S Sunt o uituca. Aveti aici o melodie superba de Yiruma pe care o puteti asculta in timp ce cititi (daca sunt dintre voi care citesc invers). Oricum, enjoy:X:X http://www.youtube.com/watch?v=so6ExplQlaY

Prefata 1 - Infinit intunecos

Am icnit uitandu-ma ingrozita la perdeaua alba, transparenta, incercand sa patrund cu privirea prin fereastra sparta. Simteam sangele curgand la marginea degetelor mele, durerea ingrozitoare strapungandu-mi pieptul, lacrimile fierbinti rostogolindu-se pe obrazul meu crapat. Pulsul imi bubuia in urechi, ticaitul neregulat al inimii batand spre final, rasuflarile grele secandu-mi trupul de viata. Capul imi vajaia si cunostiinta imi urla sa fug, sa ma ascund. Dar nu imi mai simteam picioarele, nu ma mai simteam pe mine; eram inghetata in camera rece, cu ochii intredeschisi, asteptandu-mi moartea.

Am privit inca o data bucatile de sticla din jurul meu si apoi am privit impietrita in sus. Era acolo. Ma astepta. Astepta sfarsitul meu, finalul tuturor, ultimele suflari. Astepta infinitul intunecos sa ma inconjoare si veninul sa se raspandeasca in toata fiinta mea. Era chiar mai frumos decat imi imaginasem, moartea i-a indulcit trasaturile facandu-l sa para de neatins, atat de divin...Parul lui aramiu inchis era aranjat in toate partile, ochii negri ma priveau cu asprime, buzele reci, perfecte, pareau atat de aproape...

Nu mai era mult. Simteam suferinta prelingandu-se in toate franturile corpului, veninul curgand neintrerupt raspindindu-se ca acidul prin venele mele, ploapele devenind tot mai grele cu fiecare fractiune de secunda...Dar nu vroiam sa inchid ochii. Nu. Daca i-as fi inchis, asta ar fi insemnat sa mor si sa nu-l mai vad niciodata ; si oricat de dureros era sfarsitul, nu vroiam sa nu-i mai pot vedea trasaturile angelice; nu vroiam sa mor fara sa-i pot admira inca o data intunericul profund al ochilor. Chiar si in fractiunile de secunda cat am mai respirat taraganat, mi-am tinut ochii numai pe el, absorbandu-i frumusetea, mirandu-ma de perfectiunea fetei lui. El statea nemiscat in fata mea, cu pumnii inclestati, asteptand.
Ratiunea se stinse incetul cu incetul si pleoapele se lasau incet, acoperindu-mi ochii cu o perdea neagra, sobra. I-am fortat inca o data sa se deschida esuand lamentabil, inima trasarindu-mi pentru ultima data si rasuflarea inghetata mi s-a oprit. Ultimul lucru pe care l-am vazut au fost ochii lui negri, privindu-ma cu o urma de durere pe chipul lui perfect.Apoi, totul se intuneca si raceala unei maini fine imi atinse podul palmei sangerande.

N-am mai vazut gheata ascutita de langa mine, picaturile de ploaie rasfrangand pamantul umed, podeaua plina de bucati de sticla pe care muream. N-am mai vazut nimic.

Capitolul 1- Introducere intr-o lume necunoscuta

Din perspectiva lui Adeline

Am izbucnit, tinandu-mi capul in maini. Asta era prea de tot. Daca zilele trecute crezusem ca ma recuperasem, fiecare secunda din aceasta saptamana imi striga in fata ca ma inselasem amarnic si ca ma grabisem cu presupunerile. Ma simteam atat de slaba si de vulnerabila in fata tuturor imaginilor incat siguranta ca am inebunit de tot era mai credibila acum ca alta data. Si nici nu ma mai oboseam sa ma mint singura, eram prea epuizata de tot cat sa-i mai fac fata. Era un adevarat calvar.

***

Clarissa chicoti fericita cand padurea deasa si de un verde splendid se zarea pe geamul avionului. Muschii grosi inconjurau fiecare copac, protejandu-i cu rezistenta lor, aerul atat de curat si de viu se simtea plutind in jurul nostru, picuri reci de ploaie se topeau pe geamul avionului si imi blocau vederea peisajului. Avionul ateriza incet, precaut, pe cimentul umed clatinandu-se usor intr-o parte la final. Stewardesele anuntasera ajungerea la destinatie si zambira fals la pasageri.

M-am ridicat lent si neindemanatic de pe scaun, incercand sa trag mai mult de centura si impleticindu-ma pana la iesire. Clarrissa era deja afara , tragand in piept aerul Seattle-ului, inviorandu-se cu privelistea unui aeroport semi parasit si batand frenetic din palme cu un ranjet urias imprimat pe fata ei firava. Era exagerat de fericita de toata treaba cu mutatul, asa incat nici nu stiam de ce imi este mai multa frica: de riscurile si temerile unui nou inceput intr-un oras total necunoscut si plin cu oameni ce se cunosc de la gradinita si isi cunosc si bunicii prietenilor si stra- stra -stra bunicii si asa mai departe, sau de bucuria inexplicabila a lui Clar ce ma dobora mai mult decat ar fi trebuit. Inca oscilam intre cele doua, dar cert este ca amandoua ma prostdispuneau instant si ma faceau sa-mi doresc sa-mi iau campii din orasul ploios in care urma sa traiesc. Niciodata nu mi-a placut ploaia, o uram din tot sufletul si cu toate fortele mele, blestemand-o pana in strafunduri. Nu ii vedeam rostul, de ce ploua? Ca sa intristeze fetele zambitoare, ca sa ude si sa murdareasca pamantul si ca sa stearga caldura soarelui. Dar nu am prea avut de-a face cu ea, asa ca ma resemnasem cu gandul ca stropii reci si amenintatori nu ma vor atinge niciodata in insoritul Phoenix. Dar acum nu mai eram in Phoenix sau in orice alt loc senin de pe planeta. Aici eram in iad. Un iad cu un record constant de 312 zile ploioase pe an, plus paduri umede si mari in care te puteai rataci doar daca faceai un pas incercand sa patrunzi in imensitatea lor, cu capcane de moarte puse pe fiecare strada pavata si stropita constant de ploaie. Am aterizat in infern. Deja simteam mania arzandu-ma.

- Adel! Hai odata! ma chema Clar nerabdatoare. M-am tarat pe scarile avionului si am pus piciorul pe micul aeroport din Seattle. Din prima clipa cand m-am vazut cu picioarele pe ciment, am simtit si primele picaturi reci stropindu-mi fata alba. Grozav! Bun venit in taramul ploii; speram sa aveti o sedere cat mai oribila printre miile de picaturi inghetate din orizont. Am facut o grimasa si mi-am ascuns parul lung saten-inchis in gluga. Am inspirit aerul. Inghetat, umed, plin de hidrogen si alte substante daunatoare, pentru ca sunt sigura ca atata ploaie nu poate face prea mult bine atmosferei. Si nici vreunui locuitor care a avut marele ghinion sa locuiasca in cea mai ploioasa zona de pe suprafata pamantului. In afara de sora mea, care era mereu o exceptie. Si credeam ca eu sunt ciudata…

- Oh, haide Ad! Zambeste! Carter trebuie sa vina sa ne ia in curand. A ranjit la mine increzatoare si m-a luat de mana aratandu-mi micuta cofetarie de langa cladirea aeroportului. Ce zici de ceva dulce?

Am oftat. Sper ca tata sa vina mai repede. Simteam ca nu mai rezist niciun minut cu Clar si cu fericirea ei suparatoare. Eram in cel mai ingrozitor loc cu putinta, cum ar putea asa ceva sa te faca sa zambesti incontinuu si sa chitai din 2 in 2 secunde cum facea ea? Mi-am dat ochii peste cap.

- Cum vrei, Clariss. Oricum, iti spun de pe acum ca nimic din tot locul asta umed nu ma va face sa ma simt mai bine. Am dat din cap convinsa si am urmat-o.

- Off, Adeline. Macar incearca sa vezi partea buna a lucrurilor. O sa stam cu tata si o sa avem 101% libertatea pe care mama si noul ei sot nu ne-o ofereau. Si , in plus, scoala noua, colegi noi, prieteni si iubiti noi si draguti... S-a uitat in ochii mei cu o licarire atat de vie si plina de speranta incat n-am putut rezista. Am zambit cu jumatatea de gura si mi-am mutat privirea in fata, ca sa nu vada efortul supraomenesc pe care a trebuit sa-l fac ca sa ma prefac cat de cat entuziasta. Cuvantul “nou” imi ramase in gat, staruind acolo si puandu-mi la incercare rabdarea, facandu-l imposibil de digerat. Schimbari, perfect. Ca si cum viata nu era suficient de dificila.

- Esti o actrita groaznica, surase ea si ma lua de brat spre intrarea in cofetaria “ Belle voyage”. Ce fel de nume mai e si asta? M-am incruntat. Eram o pesimista convinsa, nu stiu cum se facea de vedeam numai partea intunecata a lucrurilor; sau poate era din cauza aerului prea curat si incarcat de umezeala care ma sufoca cu o intensitate zdrobitoare.

M-am uitat in jur si am suprins cativa oameni care se holbau de-a dreptul la noi, sorbandu-ne din priviri. Localul nu era prea ocupat, cu cateva mese suprede acoperite cu o fata de masa ca sa ascunda toata defectiunea bucatilor de lemn. Oameni simpli, imbracati in haine si salopete de ploaie, persoane de toate varstele; de la micul copil incapatanat de 5 ani care facea scandal pentru o prajitura cu frisca si pana la batranelul adormit de pe scaunul din fata a cofetariei.

Am oftat iar in timp ce ma asezam la o masa separeu dintr-un colt al localului. Am luat meniul si m-am uitat dezaprobator la bauturile racoritoare invechite si exagerat de scumpe.

- O sa iau o Cola si o prajitura Star strell. Tu?

- Doar o limonada pentru mine. Nici nu vroiam sa imi imaginez cum aratau prajiturile de la “Mese subrede”.Si oricum, nu ma simteam prea bine inspirand aerul inchis de acolo. Parea ca orice schimbare de atmosfera care sa nu fi fost macar asemanatoare cu aerul din Phoenix nu imi facea deloc bine.

- Adeline, zau asa! Stiu ca urasti Seattle-ul si Forks-ul si toate orasele ce se invecineaza casei lui Carter, precum si lucrurile umede, inghetate, imperfecte si vechi. Esti o perfectionista inraita. Dar, macar incearca sa pari entuziasta in fata tatei; i-ai frange inima daca ar stii adevaratul motiv pentru care suntem aici.

- Nu stiu cum reusesti sa te preface atat de bine Clar. Nu pot sa disimulez fericirea in iad. M-am uitat intunecat in ochii ei verzi deschis. Pareau oteliti acum si cu sclipiri de furie. M-am dat inapoi. Nu vroiam sa dau piept cu enervarea ei acum. Eram destul de dezarmata cat sa mai suport inca o morala.

- Nu ma prefac deloc. Imi place aici. E o schimbare de peisaj, de viata. Imi plac schimbarile. Daca nu ai fi atat de morocanoasa si de prost dispusa ai vedea si tu cat de frumoase sunt peisajele. Deabia astept sa vad magazinele. Am auzit ca Armani imbraca majoritatea oamenilor din Forks.

_Sigur. In cojoace si saci de dormit. Sunt singurele haine pe care le poti imbraca cand locuiesti intr-un oras in care singura ocupatie a locatarilor e sa stea in casa si sa se holbeze cum ploaie le sterge si ultimul an de viata. Dar unde-mi este entuziasmul la o asa imagine minunata? Uita-te la mine Claryssa. Mor de fericire. Am zambit fortat simuland ironia cu ochii.

- Nu e chiar asa. Nu ploua tot timpul. Am deschis gura ca sa o contrazic dar imi prinse incheietura mainii si ma fixa cu o privire furioasa.E vorba de mama in primul rand. Fii fericita pentru ea , ok?

- Si cine are grija de fericirea mea, Clar? Pentru ca nu vad pe cineva caruia sa-i pese! I-am aruncat cuvintele in fata.

- Iar esti prostuta! Doar pentru ca ploua nu inseamna ca trebuie sa te transformi intr-un robot tot timpul dezabrobator.

- Nu e vina mea ca m-ai tarat in cel mai oribil loc din univers. Ia nu mai incerca sa-mi faci inchisoarea mai agreabila.

- Adeline Samantha Merynser! Daca nu incetezi cu pesimis…

Dar nu avu timp sa continue. Un om inalt, cu ochi caprui si cu par ciufulit si dat cu gel in toate partile statea in fata mesei noastre, ranjind indraznet la mine. Mi-am retinut un sunet de dezgust.

- Buna ziua, doamnele mele. Eu sunt Charles, chelnerul vostru si va voi servi pe parcursul sederii voastre aici. Zambi tamp si ma cerceta cu privirea. M-am uitat dezgustata la Claryssa. Nici in iad nu dai de tipi din astia.

- Noi o sa luam o cola, o prajitura Star strell, o limonada si un Tiramisu. Ii facu cu ochiul tipului enervant si omul parea ca ameteste sub privirea seducatoare a ei. A ranjit atat de tare incat am crezut ca o sa-i pocneasca obrajii. A plecat aproape topaind in bucataria cofetariei.

- 1. Sper ca nu te astepti sa mananc eu Tiramisu si 2. sper ca esti constienta ca ti-ai folosit farmecele pe un nestiutor si ca i-ai dat mai mult curaj decat in mod normal permite legea. Am zambit sarcastic.

- 1. Chiar ma astept sa ma asculti surioara mai mica pt ca nu vrei probleme cu mama si in niciun caz cu Carter. Si 2. stai calma, asta e deabia unul. Vor urma mai multi. Imi oferi un zambet stralucitor.Erau doar un an si o luna intre noi, dar ea tot continua sa se considere mai mare si mai matura ca mine.

- Oh da, farmecele de nerezistat ale Claryssei Monic Merynser. Am chicotit incet. Clar isi undui sprancenele si zambi si mai mult.

- Stiam eu ca ai sa zambesti. Vezi? Nu e chiar asa de rau.

- Zambetul nu are nimic de-a face cu locul in care ne aflam. Nu e vina mea ca am o companie atat de placuta. Am suras usor si Clar si-a dat parul incredibil de blond pe spate.

- Nu mai dureaza mult. O sa vezi. Forks o sa fie raiul tau.

Nu m-am mai obosit sa obiectez. Sora mea stia foarte bine ca, atat timp cat ploua neincetat , eu nu am cum sa fiu fericita. Dar nu vroiam sa ii distrug din nou entuziasmul. Asa ca mi-am mentinut zambetul si am inceput sa sorb din limonada mea.

***

In timp ce Carter si Clarissa flecareau despre orele suplimentare pe care le aveam la scoala,e u m-am facut cat pot de comoda pe scaunul din spate a masinii de politie. Tata lucra la departamentul de crime si amprente, dar Forks era atat de mic si de infonesiv, incat deseori Carter lua masina de politie si dadea o tura, cu scuza ca patruleaza in cautarea unui lucru suspect, prin toata imprejurimea de sub patura constanta de nori. A sunat-o pe Clar imediat dupa schimbul nostru de replici si a dat drumul la sirena asurzitoare de pe capota masinii chair cand a ajuns in fata cofetariei. Oamenii de acolo s-au uitat unii la altii si au dat amuzati din cap, in timp ce Carter ne facea cu mana ca atunci cand aveam 7 ani. Tata avea un simt al umorului mai ciudat ca al celorlalti; el credea ca daca arunci o piatra in ocean in timp ce fiica ta incearca sa nu fie stropita de apa inghetatata, era culmea amuzamentului. Aceea a fost ultima noastra reuniune de familie, inainte ca mama sa se casatoreasca cu Martin si sa se mute in Florida si tata sa se izoleze complet in intunecatul Forks.

Mi-am lasat privirea sa contureze copacii inalti si verzi din padurea deasa si am incercat din rasputeri sa nu ma gandesc la nimic. Nu lasam mare lucru in umra, doar soarele orbitor si atat de cald al unui oras in care am trait toata viata mea de pana acum, cativa prieteni superficiali si lucruri marunte pe care obisnuia Sarah sa mi le indese pe gat, o garderoba deosebit de subtire pentru temperaturi din cale afara de ridicate si costumul meu bleu de baie, pt ca nu ma asteptam sa am ce face cu el intr-un orasel care deabia daca se vedea pe harta Washinghtonului. Dar, nu ma asteptam ca macar aici sa am liniste. Vedeam iar imagini incetosate si umbrite de diferite bariere ale mintii incat, daca ma concentram pe ele, eram sigura ca nu voi mai putea fi suficient de lucida cat sa ma mai prefac normala.

Poate avea legatura si cu locul in care ma aflam, dar iluziile mentale deveneau mult mai conturate, ilustrandu-mi-se atat de viu, de real. Aveam impresia ca ma apropiam de ceva, de cineva, de un loc special, de sursa nebuniei mele. Dar erau doar sclipiri mentale si intunecate. Am inspirat adanc si m-am lasat prada mintii.

Un cartus negru, manjit cu sange si foarte rece era incarcat intr-un pistol. Era acelasi pistol pe care il mai vazusem de multe ori in scenele mele mentale. Era pus langa o noptiera, dar nu imi puteam da seama unde anume era situata. Apoi, creierul a inceput sa cerceteze o camera singuratica si imi simteam pulsul crescand in fata imaginilor. Dar aceea nu era camera din cosmarurile mele, era alta. Era tot cufundata in negura si fara geamuri, de aproape simteam fiorii inghetati ai unei nopti furtunoase. Era mobilata cu lucruri vechi si prafuite, cu o masa lunga in mijloc si o canapea din anii 80 zabovind intr-o parte. Era ca si cum lumina era stinsa si eu incercam chioras sa vad ce se afla acolo. Dar lucrurile din acea camera imi pareau atat de familiare, incat m-am concentrat mai mult. Si nu mi-am dat seama la inceput spre ce dezastru aveau sa ma conduca viziunile.Podeaua era de un maro foarte deschis, cu licariri de auriu din cauza lunii pline ce atarna pe bolta innorata. Usa era deschisa si privelistea se intindea in fata camerei. Nu mi-am dat seama ce statea chiar deasupra geamului, era in partea cea mai intunecoasa din camera , asa ca mi-am mutat atentia spre interior. Cetos. Cred ca ameteam mai mult in timp ce inspectam cu grija tablourile ruginite ce intruchipau diferite scene de razboi, dar nu mi-am dat seama daca erau oameni, tancuri sau cai, cei care se luptau intre ei. Am continuat sa caut. Am strabatut camera si brusc, am intepenit. Bucati de gheata se frangeau inauntrul meu si simteam ca nu mai am aer. Acolo, pe un scaun argintiu, statea el. El. Cel pe care il vazusem de atatea ori, cel mai urat cosmar al meu si totusi cel mai frumos vis. N-am mai putut rasufla in fata frumusetii lui. Ochii lui negri ma fixau cu privirea aceea furioasa si dintr-o data a zambit, aratandu-si coltii albi ce straluceau in noapte. A marait puternic si manios si s-a ridicat de pe scaun.

Am tresarit si am tipat incet, acoperindu-mi gura cu maneca hanoracului negru. Am rasuflat greu si m-am uitat imprejur cu o privire alarmata, ingrozita.

- Ai visat urat, Adel? Se intoarse Carter din scaunul soferului cu o fata ingrijorata.

Am dat din cap si mi-am concentrat atentia spre geam. Inima imi batea nebuneste in piept incat simteam ca aveam sa rabufnesc, rasuflarile neregulate erau calde peste fata mea inghetata si mainile se duceau instinctiv la gat, ca si cum ar fi incercat sa ma protejeze. Capul imi era indreptat spre sticla groasa , dar ratiunea ratacea mult prea departe de tot ce se petrecea in jur. Simteam ca inebunesc cu totul. Respiratia nu mi se reglase si ma sufocam cu aerul umed , incercand sa il fac sa-mi intre in plamani , dar esuad lamentabil. Inercam sa fiu tacuta, ca niciunul din ei sa nu observe spaima si panica ce au pus stapanire pe mine. Dar nu stiam cum imi iesea. Nu mai stiam nimic. Eram atat de speriata incat am simtit un junghi de amortire la marginile degetelor si o durere coplesitoare de cap. Am crezut ca lesin. Mintea mi s-a golit de orice si auzeam scancete inecate si surde foarte aproape de mine. Mi-au trebuit cateva secunde sa imi dau seama ca erau ale mele. Mi-am pus din nou mana la gura inabusindu-mi tipatul patrunzator. Nu m-am mai simtit pe mine. Nu vedeam nimic in minte decat imaginea perfecta a criminalului. Am icnit ingrozita si m-am miscat din scaun.

- Adeline, iubito, linisteste-te! Ce-ai patit? rosti tata de-a dreptul speriat.

Dar nu il mai putam auzi, nu auzeam decat un marait infundat si infiorator ce imi domina toate simturile si ma ineca in furia lui. Am vazut prapastia imensa ce astepta sa ma inghita si am simtit cum eram trasa mai adanc , mai aproape de intuneric, mai aproape de el. Aveam ochii larg deschisi, dar nu era de niciun folos, toata oroarea se petrecea in mintea mea. Am vazut pistolul incarcat in mana lui delicata si i-am suprins mana ridicandu-se cu el. Am inlemnit si mi-am tinut respiratia. Bataile inimii se impiedicau salbatic in mine si imi simteam pulsul in gat. A ridicat si mai mult pistolul si l-a indreptat in fata. Am incercat sa inlatur toata imaginea, dar era ca si cum eram blocata, legata de maini si de picioare de o forta indestructibila, incatusata de propria mea ratiune, inalntuita in groaza si oroarea ce imi apareau in fata. Nu stiam la cine se uita, dar parea ca priveste fix in fata. Am vazut cum degetul sau a alunecat usor pe tragaci si am simtit sangele umplandu-mi inima, iesind afara din piept, golindu-mi tot trupul de viata si intunecandu-mi ratiunea. Vedeam moartea cu ochii, in acel desert dezolant in care toate s-au invaluit in ceata. Am incercat sa ies la suprafata, dar ma zbateam zadarnic in lanturi de fier. Am ametit si mi-a am vazut intreaga viata prabusindu-se in fata mea.

- NUUUUU!!!!!!! Am tipat puternic si m-am uitat ingrozita in jur.

Claryssa se trezise din somnul ei si se intoarse speriata spre mine in timp ce Carter oprea masina tarandu-o pana in garaj.

- Dumnezeule Adeline!Te simti bine? tipa iarasi tata.

Am fost brusc constienta ca nu ma aflam in camera aceea sau in alt loc infiorator al mintii mele. Mi-am pus mana la piept, aproape obligand bataile inimii sa incetineasca. Am respirat adanc.

- Scuze Car…tata. Am visat urat.

Carter ma mai privi inca o data sa se asigura ca nu incercam sa ma strangulez si apoi a oftat.

- Sper ca aerul curat al Forks-ului sa-ti inlature cosmarele, iubito. Am crezut ca ai o criza in masina. A fost chiar asa de rau? Se uita el ingrijorat in ochii mei incercand sa desluseasca itele mintii mele.

- Sunt bine. A fost...doar…am visat...ca ma speriam si atat. Nu ai de ce sa te ingrijorezi tata. Sunt bine.

- Esti sigura? Ma ingrijorezi. N-ai mai facut niciodata asa. Vrei sa vorbesti despre…

- Tata! Sunt perfect in regula. Inceteaza sa ma mai consideri un copil. A fost doar un cosmar si atat. Nu o sa se mai repete. Am spus totul dintr-o rasuflare, ca si cum incercam sa ma scuz pentru vreo boacana.

S-a incruntat si s-a uitat in fata, incercand sa-si mascheze ingrijorarea ce se citea clar din ochii lui caprui.

- Ei bine, iata-ne. Noua voastra casa. A facut un gest cu mana ca si cum ne prezenta ceva nemaipomenit. M-am dat jos din masina. Clar ma tintui cu o privire adanca si nedeslusita. Nu puteam citi motivele din spatele privirii ei reci. Ma lua de cot si ma conduse cativa pasi departe de masina.

- Ce ai vazut? Trebuia sa-mi dau seama ca se va dumiri si va stii imediat ce se intampla. Mi-am luat o data inima in dinti si i-am povestit totul despre imaginile si sunetele ciudate care hoinareau fara nicio directie in mintea mea. Sursa tipetelor la miezul noptii, strigatelor in mijlocul mesei, fiorilor si racelii bruste si fara nicio explicatie.

Am dat din cap.

- Am facut o greseala teribila. M-am concentrat atat de tare, incat simteam ca totul se petrece sub ochii mei, ca totul e real… L-am vazut din nou pe tipul brunet si am vazut cum incerca –am inghitit nodul din gat- sa ma omoare. M-am speriat si nu am reusit sa-mi revin decat dupa ce am tipat. A fost asa o intensitate...atat de multa presiune incat chiar simteam ca ma inec, ca …mor. Am tremurat la ultima parte si Clar parea ca a simtit. S-a uitat profund in verdele inghetat al ochilor mei si a soptit rar:

- Trebuie sa facem ceva. Nu se poate ca viziunile sa continue. E o nebunie, surioara. Trebuie sa scapi din lumea ta mentala cat mai repede inainte sa te zvarcolesti pe pamant cu mainile la piept ca un… mort.

Am simtit mii de fiori strabatandu-ma. Si eu stiam ca trebuie facut ceva. Dar n-aveam nici cea mai vaga idée ce.

***

Casa era destul de mare si spatioasa pentru 3 persoane. Eu si Clariss aveam camerele la etaj, pe cand tata dormea la parter. A insistat sa ne facem comode si sa vizitam putin orasul inainte de ziua de luni, dar eu am refuzat cu vehementa orice contact cu lumea exterioara. M-am inchis in camera si m-am trantit in pat, analizand petele de cerneala de pe tavan. Peretii bleu adaposteau un pat dublu, cu asternuturi inflorate si perne pufose. Mi-am dat ochii peste cap. Carter inca credea ca fetita ei cea mai mica e o “Barbie girl”ce poarta fustite roz si se invarte in caruselele pentru copii pana in 5 ani. Ei bine, se insela amarnic. Nu mai eram de mult acea fetita.

Mi-am plimbat ochii prin incapere si am mai observat cateva lucruri. Aveam un birou din lemn deschis intr-o parte si un laptop pe noptiera. O mica biblioteca in fata si cateva cd-uri puse dezordonat pe un raft. Era un walkman langa laptop –am zambit cand l-am vazut, asta trebuia sa fie cadoul meu la aniversarea de 15 ani- si perdelele erau de un auriu sclipitor, cu nuante de albastru ca sa se potriveasca cu peretii. Tata s-a intrecut pe sine in aranjarea camerei; ma intreb cat o fi muncit pentru laptop…dar mi-am alungat gandul imediat ce l-am gandit.

M-am holbat la pereti o eternitate. Cel putin, asa parea. Clar s-a dus sa se intalneasca cu prietena ei platonica din Forks, Cindya, si aproape a sarit in sus cand a auzit ca ea nu sta foarte departe de noi. Mi-am dat seama ca Cindya era in mare parte motivul pentru care sora mea a venit mii de kilometrii si m-a tarat si pe mine cu ea, cu scuza ca ii dam mamei sansa de a fi fericita fara niste “poveri pe cap”; si asa ne-a adus pe amandoua in ploiosul infern numit Forks. Si eu care credeam ca iadul e fierbinte , nu inghetat. M-am inselat cu prea multe chestii in ultimul timp.

Ma saturasem de privit nuanta intensa de albastru deschis, ca cerul, , ce imi aducea aminte de apa calda din piscinele din Phoenix, atat de tanjita de toata fiinta mea acum, asa ca mi-am zis ca nu o sa stau toata dupa amiaza intr-o camera albastra, holbandu-ma la pereti si stabilind niste relatii de comunicare intre ei. Dadeam rau de tot in absurd. Imi era destul ca incercam sa inlatur si sa imi blochez imaginile tot mai clare din mintea mea, gandindu-ma la orice si la nimic, meditand la infinit si la efemer, incercand sa patrund in inconstienta fara sa alunec spre nebunie. Dar tot peretii erau centrul atentiei mele. Asa ca mi-am luat pardesiul negru pe care Clarissa a insistat sa mi-l ofere cadou cu scuza ca jachetele nu sunt la moda- replica la care i-am aratat limba ca un copil de 3 ani- , cizmele cu sireturi in x si bereta mea maronie care se asorta cu cizmele.

- Tata, ma duc la o plimabare, am zis repede sperand sa trec de interogatoriu.

- Hm…oh, bine draga mea. Pe unde vrei sa te plimbi?

- Aaa, vreau doar sa vad imprejurimea. Ma intorc pana la cina. A facut o grimasa la cuvantul “cina” si pe moment nu mi-am dat seama de ce ar putea sa il supere. Dar a incuviintat o data si eu am sters-o imediat, inainte sa se razgandeasca.

Am ocolit padurea verde ce urla de singuratate in linistea serii timpurii ce abia se lasa. Nu mai ploua. Am tinut inainte pe un drum pavat ce trecea pe langa niste casute locuite, incercand pe cat pot sa nu ma indepartez de partea “vizitabila a orasului”.

Sunete indeslusibile imi atacau mintea din nou, dar de data asta , nu mai auzeam tipete si plangeri inecate, maraituri si strigate de groaza. Auzeam ecoul unui cantec dulce, de leagan. Era atat de placut, nici nu stiam ca il stiu. Dar deja eram obisnuinta cu mintea mea ciudata si sunetele si imaginile ei complet desprinse de realitate. In majoritatea timpului ma infricosau, dar acum era diferit. Vedeam doar o perdea alba imaculata ce flutura in bataia usoara a vantului si auzeam cantecul de leagan.

Am inchis ochii, incercand sa asimilez notele incredibil de dulci cantata cu atata tandrete… Am fost sigura ca pe fundal se auzea un pian, atat de obisnuita eram cu el, dar nu aveam habar a cui este vocea angelica ce canta versurile incantatoare. Nu cred ca erau in vreo limba pe care sa o inteleg, dar m-am concentrat mai mult si am auzit…

O piatra dura imi atinse pieptul si apoi am auzit un buf inecat in durerea ce a urmat dupa. Eram sigura ca asta nu mai era in mintea mea. Contactul a fost prea puternic pentru a fi conceput de mintea mea.

Am deschis ochii alarmata si am vazut ca statea cineva in fata mea pe beton, parand la fel de enervat ca si mine.

- Uff! Ce idiot fara creier nu se uita pe unde merge si da peste…, aproape a tipat barbatul inalt cu o voce catifelata si clara, oprindu-se in mijlocul propozitiei cand si-a ridicat ochii spre mine.

Din perspective lui Stefan

M-am incruntat imperceptibil la auzul cuvintelor “misiune” si “ 2010” rasunand neincetat in mintea mea, ca un ecou in continua repetare, sau ca un aparat prost ce da inapoi caseta intentionat. Uram anul ala! Uram tot ce avea legatura cu epoca moderna privita din trecut si invechita privita din viitor. Era perioada de granita dintre jalnic si acceptabil. Am injurat in sinea mea toti locuitorii unei epoci atat de limitate, de plina de vicii care se clatina si in fata unei pietricele de indoiala. Am mai spus ca urasc aul 2010? Nu? Ei bine, o mai spun o data. Uram din tot sufletul acel timp.

Dar, spre oroarea mea, ma aflam chiar acolo. Dezolat de vechile mele obiceuiri pe care nu le puteam practica aici, si inchis, cu nenorocita mea de voie intr-un spatiu si timp pe care le detestam, ma sufocam intre peretii unei locuinte noi, cu 2 etaje si cu o mansarda incredibil de luxoasa si plouata de stropii reci de ploaie ce cadeau necontenit. Asta e cea mai oribila misiune pe care am primit-o in toti cei 110 ani ai mei. Sa fiu inchis in Forks, din nou. Si sa caut ceva, sau mai bine pe cineva, intre atatea persoane, fara sa am nici cel mai mic indiciu. Era ca si cum ai cauta acul in carul cu fan, imposibil, zadarnic, patetic. Syrus nu putea inventa ceva mai acceptabil? Nu. A considerat o idée mai buna sa ma trimita pe mine, foarte confortabil in timpul lui, sa cutreier intreg Forks-ul si sa investighez toti pustii de 17 ani ce invatau la acea scoala; poate, cine stie, o sa dau de vreo 7 care sa se potriveasca cu caracteristicile si o sa ma pot intoarce intr-un timp mai linistit. Sau, poate o sa ma creada nebun si o sa imi dea un sut in fund deschizand chiar ei un portal al timpului.Foarte posibil.

- Brooo! Asta e chiar tare! Uita-te la asta! E imensa, rosti Mark incantat.

- Nu ma incalzeste cu nimic.

Eram amandoi in asta. Eu mai mult decat el, pentru ca venise aici pentru alt motiv. Gasirea familiei de mult pierdute era oarecum mai usoara decat cautarea unei fete necunoscute care a schimbat total curgerea timpului.

- Stiu. A oftat adanc. Dar hai resemneaza-te. In primul rand, nu ai nicio sansa sa scapi din asta si in al doilea, schimbarea istoriei te-a afectat si pe tine foarte mult, asa ca trebuie sa afli cine si de ce a facut asta. Avem de a face cu o fata foarte vicleana, poate a facut intentionat toate astea.

- Poate. Dar oricum, pana nu o gasim, nu putem sti. Dar daca se dovedeste ca am venit aici degeaba, Syrus o sa schimbe cateva vorbe cu mine, am marait convingator.

Mark inca se holba la casa imensa in care eram obligati sa convietuim pana “gasim fata”. Cat de cliseic suna asta. Ca un film mut prost din anii 20, in care printul isi cauta printesa fara sa stie de fapt ca el cauta pe cineva, pana cand o gaseste si se indragosteste de ea si sfarsesc amandoi cu un “au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Uggh! Urasc chestia asta. Niciodata nu mi-au placut povestile scurte, care lasau actiunea in aer, sau care se terminau printr-un simplu “si au trait fericiti…” Prea de prost gust. Asa ceva nu exista in viata reala. Nu poti trai fericit “pana la adanci batraneti”. E o micniuna. O minciuna comerciala cu care se vand milioane de exemplare de carti pentru copii sub 7 ani, copii naivi care cred ca viata ta e o continua poveste cu basme. Gresit, gresit, gresit! Ufff. Ma oboseam singur cu toate astea. M-am trantit pe canapeaua din piele maronie si am deschis televizorul in cautarea unui program care sa ma tina treaz. Dupa atata agitatie cu calatoria in timp, toata alergatura dupa informatii despre oras, casa in care vom sta si liceul la care vom invata, plus punerea la punct a intregii noastre povesti “din trecut”, eram intr-adevar epuizat.

***

Am clipit, somnoros, in timp ce soarele se rasfrangea in fereastra translucida si patrundea in incapere. M-am uitat buimac prin camera in cautare a ceva care sa imi spuna unde sunt. Mi-a luat 2 secunde ca sa imi aduc aminte. Si apoi m-a lovit. 2010. Gush!

Eram tot in sufragerie; se pare ca marea calatorie ma epuizase mai mult decat credeam si Mark nu s-a mai obosit sa ma trezeasca pentru a merge in camera mea. Pe care nu o vazusem. Si un stiu daca eram asa de curios sa o fac.

Televizorul era deschis la un canal de stiri si o reporterita flecarea despre un incendiu de proportii in Washinghton. Am aruncat o privire spre bucatarie, focalizandu-mi concentratia asupra tablourilor spectaculoase atarnate pe peretii crem. Era un perete de sticla ce dadea spre gazonul inverzit si o lampa neagra suspendata de masa mare si dreptunghiulara ce umplea tot living-ul. Dupa un colt, era un frigider performant si o serie de scaune si aparate complicate si superficiale pe care eram sigur ca nu le voi folosi. Si nici Mark nu stie sa gateasca, deci presupun ca toate obiectele sophisticate isi vor face vant din bucataria noastra. Ca tot veni vorba, unde a disparut Mark?

M-am ridicat incet de pe canapea si am vazut biletul galben lipit de usa de la intrare. Era cu siguranta scrisul mazgalit si dezordonat al lui Mark.

“ Probleme in Vegas. Syrus a zis sa nu vii. Fa o plimbare prin Forks. Voi fi maine aici pentru scoala, Mark.”

Am oftat adanc, din toti rarunchii. Eram inchis aici. Deja incepusem sa fiu sceptic cu privire la motivul pentru care Syrus nu ma vroia in Vegas, dar nu puteam calatori in timp pur si simplu. Asa ca mi-am zis sa fac cercetari cat Mark lipseste, cat scoala nu e deschisa si cat sunt blocat in oraselul asta amarat si nesofisticat.

M-am tarat pana la etajul 2 , cautandu-mi camera. Am deschis prima usa. Era un ansamblu de culori pe perete, ca si cum ar fi fost stropite de ploaie. Rosu, portocaliu, albastru, mov, galben…Ca un mare curcubeu amestecat. Geamul din fata era imens si dadea spre gradina. Patul era intr-o parte, langa niste tablouri abia facute si o paleta impresionanta de culori. Tablouri, culori, foi albe peste cartonuri colorate …clar, nu e camera mea. Ii spusesem lui Mark sa lase calatoriile in timp si sa se apuce serios de pictura pt ca era incredibil de bun in asta. Dar ar fi fost acelasi lucru si daca as fi vorbit cu un perete. Acelasi raspuns l-am primit :”pictura e doar un hobby, eu am o misiune de indeplinit”.El isi vindea tablourile foarte putin, mai mult le dadea pe gratis, dar daca ar fi facut o licitatie, o putea face in orice timp, orice perioada. Tablourile lui erau ceva atat de rar, incat sute de oameni s-ar fi imbulzit sa se holbeze la ele.

Am inchis incet usa si m-am mai plimbat putin pe hol. Am deschis urmatoarea usa si am ramas intepenit. Albastrul deschis, identic cu cel al marii era pretutindeni in camera. Combina enorma era amplasata in partea dreapta, langa colectia mea vesnica de CD-uri. Dar nu asta mi-a atras atentia, nici macar geamul din fata, identic cu cel din camera lui Mark. Am stat si m-am uitat nemiscat la pianul negru, mat, extravagant de mare ce isi oglindea clapele in sticla limpede. Am zambit in sinea mea, poate Syrus nu e asa de nesuferit pe cat pare.

Mi-am facut incet drum spre calculator, inainte ca tentatia pentru muzica sa ma copleseasca si sa ma distraga de la treaba mea initiala. Nu-i stiam numele, trasaturile fizice, adresa, nimic. Cum aveam s-o gasesc? Cum aveam sa-mi simplific misiunea si sa scap de oroarea de a trai in 2010? Brusc, mintea mi s-a golit de fiecare informatie, orice plan as fi avut, orice idée, orice gand, nu mai erau. Ma holbam la calculatorul din fata mea fara nicio idée ce caut acolo. M-am concentrat. Cum se poate? Nu poti uita asa de brusc totul, nu se poate, nu este posibil…

Un chicotit mic m-a trezit din tortura gandurilor disparate. M-am intors cu viteza fulgerului si n-am vazut nimic. M-am ridicat, am trecut de biblioteca din dreapta si am deschis larg geamul imens. Nu era nimic, nimeni. Nu se poate. Am scanat meticulous fiecare frunza, piatra, suflare. O miscare rapida , ca o umbra, trecu vijelios prin spatele meu. M-am intors automat. Imposibil.

Am escaladat copacul din fata geamului , lasandu-ma incet pe o creanga subtire, de unde auzisem sunetul. Ma miscam lent, calculat, atent la fiecare detaliu. Am numarat pana la 10, un hot mereu se intoarce la locul faptei, nu vad de ce n-ar fi cazul si unei chestii (pt ca nu stiam cum sa-i spun altfel) care chicoteste din senin in fata camerei unui calator in timp.

Ceva a trecut rapid prin fata, pierzandu-se printre frunze. Am intins mana, prinzand tenace umbra miscatoare. Umbra s-a intors, regandindu-si pozitia. Am ramas mut, intepenit in copac. Un par rosu ca focul flutura in vantul puternic, in timp ce niste ochi mari si negri ma priveau amuzati si jucausi. Umbra nu era altceva decat un om, sau mai bine spus o fata. 2 secunde mai tarziu, timp in care m-am holbat la mana ei alba prinsa in jurul mainii mele, nu am mai simtit nimic. Mintea mi s-a golit de orice si gandurile s-au risipit furtunos, imperceptibil. Acelasi chicot usor ma trezise din realizare, apoi fata se intoarse si isi smulse mana din incuietoarea mea. Am ramas paralizat, a doua oara. Ce era cu fata asta? Cum facea asta?

***

“ Oameni speciali, sau doar ciudati? O intrebare foarte pronuntata, dar inca fara raspuns. Intamplarile total bizare ce se petrec in Forks, Washinghton, si in toata peninsula , par, deocamdata, fara nicio noima. Cine ar fi crezut ca exista asa numitele “abilitati speciale”, ca oamenii pot schimba ceva? Nimic nu e cert. In urma pierderii memoriei mai multor oameni implicati intr-un incendiu, care a avut cauze nedescoperite si nicio urma de chibrit, gaz sau benzina, a unui accident de tren si a unui de avion care nu a avut nici urma de victime, a fenomenelor meteorologice extrem de ciudate si inexplicabile (furtuni, vijelii , ninsori si gheata in iulie) si a mai multor omororuri fara urma, politia este in mare confuzie. Ce se va intampla cu peninsula, daca ciudateniile vor continua? Inca o intrebare…fara raspuns.”

Am pus ziarul pe canapea, uitandu-ma indelung la titlul ingrosat “ Ciudateniile bantuie Forks-ul. Politia n-are niciun indiciu”. Nu pot sa cred ca au actionat inaintea noastra. Pun pariu ca Syrus habar n-are. Ar trebui sa-l anunt. Banda asa numitor “ciudati” era mai mult ca sigur cea din 34. Doar ca nu stiu cum au reusit sa calatoreasca in timp, sunt singurul care poate. Sau poate…nu sunt.

Mi-am luat jacheta neagra din piele si am tulit-o grabit pe usa. N-aveam cum sa deschid un portal al timpului aici, ar lasa in urma numai haos. Trebuie sa gasec un loc ferit de lume. Hai 2010, arata-mi ca ai si altceva inafara de strazi plictisitoare si cativa copaci!

Am ocolit aleea principala si am fixat cu privirea un parc semi parasit. Erau vreo 3 copii jucandu-se si un batran ce dormea pe o banca. Nu imi placea sa fac asta, dar cred ca va trebui sa le fac vant de acolo, batranul ar fi bine sa fie mort, daca nu vroia sa faca un infarct chiar acum.

Dar nu vroiam victime, indiferent de ce boala suferea acel batran. Trebuie sa mai fie un loc. Mi-am lasat privirea cercetatoare sa caute alte posibile parcuri , sau paduri, sau ce o mai avea orasul asta anost. Mergeam deja grabit , scanand copacii desi si calculand cat mi-ar lua sa traversez timpul intr-un copac. Poate destul de mult, nu vroiam sa risc sa fiu prins.

M-am oprit brusc, simtind contactul unui corp usor peste pieptul meu, ce cazu slab jos. M-am impiedicat de picioarele celui care a dat peste mine, m-am dezechilibrat si m-am trezit pe cimentul umed, uitandu-ma incruntat in jos, incercand sa ma ridic.

- Uff! Ce idiot fara creier nu se uita pe unde merge si da peste…dar m-am oprit, cand ochii mei au prins o privire enervata , de un verde stralucitor,ce parea la fel de confuza ca si mine.