Deschizand ochii intr-un univers paralel...

Din perspectiva lui Adeline

Pluteam. Eram captiva intr-o mare albastra infinita; ma pierdeam in contururile sidefii si albastre…atat de albastre…Nu mai puteam gandi nimic, vedeam doar acel albastru infinit si confuz prelingandu-se in privirea mea neincetat. Nu stiu cat timp am stat asa, uitandu-ma in acel albastru nemaintalnit, dar stiu ca a parut o eternitate .

Am expirat incet, realizand deabia atunci ca mi-am tinut respiratia in tot acest timp. Am incercat sa-mi calmez bataile inimii si m-am zbatut sa evadez din privirea lui. Imediat ce m-am vazut libera, am putut gandi limpede. Ce faceam? Tocmai am fost lovita de cine stie ce netot si eu stateam nemiscata ca o statuie si ma holbam in ochii lui. E clar, nu eram prea sanatoasa. Furia a inceput sa imi curga prin vene la amintirea impiedicarii si apoi...stai asa. Tampitul asta tocmai m-a facut idioata fara creier?

M-am ridicat rapid de pe cimentul rece si mi-am scuturat paltonul de praf. Am vazut cu coada ochiului cum misteriosul cretin cu un vocabular foarte bogat face acelasi lucru si mi-am reprimat o grimasa. Apoi furia a inceput sa ma atace mai mult, patrunzand adanc in mine si rascolindu-ma. L-am fixat cu o privire inghetata si am izbucnit.

- In primul rand, tu ai fost cel care a dat peste mine, deci asta te face pe tine idiot, in niciun caz pe mine. Si in al doilea, cine te crezi retardatule, sa imi spui ca nu am creier cand de fapt TU ai fost cel care s-a izbit de mine? i-am strigat eu cuvintele in fata.

Parea confuz. Mi-am mentinut incruntarea , aruncand sageti cu privirea. Cine se credea acest cretin? Si-a restabilit pozitia si apoi s-a incruntat si el, facand un pas in fata cu o privire superioara si ingamfata.

- Asculta, neatento! Tu nu te uitai pe unde mergi si te-ai impiedicat de mine si apoi m-ai tras si pe mine dupa tine, asa ca nu imi mai scuipa mie toate insultele astea si nu mai incerca sa disimulezi adevarul.

- Ce adevar? am izbucnit eu. Este foarte clar cine a dat peste cine, tu esti singurul care nu vede asta. Eu mergeam normal, tu te-ai busit de mine si m-ai dat jos. Nu e vina mea ca habar n-ai pe unde mergi…

- Eu stiu foarte bine pe unde merg, toanto. Daca nu e vina ta ca ai dat peste un pieton nevinovat si l-ai facut sa se izbeasca de pamant, atunci a cui e? Cine stie ce fluturi aveai in cap de nu te uitai pe unde mergi…

Deja ma infuriasem rau de tot. Simteam adrenalina si mania arzandu-ma. Forks chiar era iadul meu. I-am mai aruncat o privire manioasa si apoi am continuat sa-i strig cuvintele in fata. Poate , cine stie, va invata si acest retardat cum se merge pe strada.

- N-ai de unde sa stii ce gandeam eu.. Nu pot sa cred ca ma acuzi pe mine. Esti si orb pe deasupra. Eu mergeam pe drumul meu, foarte calma si atenta, cand a venit un netot fara substanta cenusie si a dat peste mine, contactandu-ma cu pamantul. Asta e toata intamplarea. Ce nu ti-e limpede?

- Imi pierd timpul incercand sa justific si sa-ti contramandez minciuna. Eu nu am avut nicio contributie, ti-am mai spus ca nu eu am fost idiotul care nu stie cum se pune un picior in fata celuilalt si se buseste peste necunoscuti.

- Poftim? Idioata? Esti chiar orb, bolnav mental, psihopat? Am spus cuvintele dintr-o suflare, simtind cum ura isi face loc printre sentimentele de furie.

- Singura psihopata de aici esti tu. E ultima data cand iti spun, tu ai dat peste mine. Nu imi mai pierd eu timpul vorbind cu oameni ca tine.

- Esti un cretin! Asta ca s-o stii. Un cretin care habar n-are cum se merge PE O STRADA si care minte incercand sa-si ascunda vinovatia. Dar, ce pot sa spun, n-am de gand sa imi mai pierd EU timpul, certandu-ma cu unul ca tine.

- Intocmai. Nu ma cunosti. Asa ca inceteaza cu etichetarile, toanto.

- Uite cine vorbeste! Cretino-orbo-psihopatul care , bonus, nu stie nici sa mearga, mi-am fluturat mana in fata lui, cu un gest de superioritate.

- Stii, daca vroiam circ, ma duceam la un spectacol. Dar nu ma asteptam sa gasesc animale in libertate, mi-a oferit el o privire incredibil de manioasa.

Am deschis gura socata, mandria si orgoliul meu vaicarindu-se de durere. Am vazut negru in fata ochilor. Acest cretin fara minte, tocmai m-a facut animal?

- Ce-ai spus? am tipat eu.

- Acum ai probleme si cu auzul? Hmm, nu e bine. Mai intai nu te uiti pe unde mergi si acum nu auzi…

- Asculta, specimen neevoluat de maimuta ce esti! Pe mine nu ma insulta un psihopat ca tine, ai inteles?

- Nici nu ma mai obosesc sa-ti raspund. Deja mi-am irosit un sfert de ora insultandu-te si incercand sa-ti bag mintile in cap si, cine stie, sa-ti readuc memoria, pt ca se pare ca nu prea o ai.

- Esti un cretin, am mai spus-o si ar fi bine sa iti intre in capul acela sec. Dar poate reusesti, avand in vedere ca e atat de mult spatiu in el…

- E pentru ultima data cand ti-o spun. Nu ma cunosti si nici n-am de gand sa ma prezint unei idioate ca tine.

- Foarte bine. Nu ma intereseaza sa intalnesc psihopati, dar se pare ca am intalnit unul, fara voia mea.

- Da-te din cale, eu mergeam pe aici, striga el pe un ton amenintator.

- Perfect. Iti doresc o zi imposibil de proasta! Si apoi am trecut ca fulgerul pe langa el, lovindu-l in umar in fuga mea. Am auzit un bolborosit tipat in urma mea, care semana cu “idioata”, dar eram atat de furioasa incat nu imi mai pasa. Am alergat cu pasi apasati simtind picurii reci de ploaie stropindu-mi fata. Oh, perfect. Mai si ploua.

Simteam mania curgand ca acidul in venele mele si arzandu-ma. Ce era cu psihopatul asta fara substanta cenusie? Aveam nevoie sa lovesc ceva, sa tip, sa plang, orice, sa ma descarc. Dar mergeam pe un drum pustiu, opus casei mele. Nu m-am oprit cand mi-am dat seama ca nu mergeam pe drumul cel bun. Am continuat sa merg nelinistita, cu gandurile intortocheate care imi urlau ca tipul acela e un mare cretin! Cretin cu C mare. Auzi, cine se crede sa ma faca idioata? Incepeam sa ametesc de la atatea intrebari. Ploaia ma udase pana la piele si simteam un miros vag, a caine ud. Uram mirosul acela.

Intentionam sa o caut pe Clariss, poate, cine stie, va da Domnul si va cadea din cer sau ma voi intalni cu ea pe drum. Dar trotuarul serpuia spre un tinut necunoscut, probabil periferia orasului, asa ca m-am oprit brusc. Trebuia sa ma intorc. Nu aveam sa ajung nicaieri asa.

Am facut cale intoarsa si am continuat sa merg, marind pasul din ce in ce mai mult. Amurgul sangeriu ce se intrevedea in orizont si intunericul se lasau usor peste ploiosul oras. Nu vroiam sa fiu nevoita sa dorm pe o banca in plina tornada, in cel mai infernal oras din univers.

Ingrijorandu-ma prea mult ca ma va prinde noaptea pe aleile umede, nici n-am observat pe unde mergeam. Padurea era foarte aproape, la un pas de mine; nu mai mergeam pe trotuar, ci pe o cararuie pustie si casele deabia se vedeau in departare, fumul cenusiu ce iesea din hornuri era singura mea calauza. Instantaneu, am intrat in panica. Asa ceva nu se poate. Nu mi se poate intampla mie, nu mie. Mintea incerca sa proceseze faptul ca eram practic pierduta intr-un oras necunoscut, plouata toata (probabil aratand mai rau ca un soarece umed) si cu sechelele unui orgoliu ranit si a unei certi cu un strain tembel. Grozav. Bravo, Adeline, iar ai reusit. Numai eu ma pot pierde intr-un oras atat de mic. Se pare ca vesnicul meu ghinion nu isi ia vacanta niciodata, nici chiar cand m-a adus in iad, stropita de ploaia rece si aproape plangand.

M-am intors din nou, alergand repede, fara tinta, sperand sa ajung cat mai aproape de civilizatie. Mergeam in directia opusa padurii, lasand toti copacii verzi si intunecati in urma.

Alergand ca nebuna, nici n-am observat stalpul de otel din fata. M-am izbit cu toata forta de el si contactul neasteptat m-a adus pe jos, cu o durere insuportabila in varful fruntii. Din nou pe ciment, mi-am spus. Nu a durat mult pana cand am vazut stele albe si albastre invartindu-se in fata mea, intr-un dans ciudat. Imi simteam picioarele amortite si probabil m-am prabusit intr-o balta, caci nu m-am mai simtit nicioadata mai uda. Inconstienta ma tragea cu toate fortele in ghearele ei, nelasandu-ma sa imi dau seama ce se intampla. Capul imi vajaia si auzeam vag pufniturile inecate ale cuiva. Nu a durat mult pana cand mi-am dat seama ca erau ale mele. Pleoapele imi devenira imposibil de grele, lasandu-se ca o perdea neagra peste ochii mei. Desi am tinut cu dintii sa ma ridic si sa gasesc drumul inapoi, am alunecat usor in inconstienta, cu speranta ca cineva, cumva, ma va gasi.

***

Prima oara am simtit o atingere rece ca gheata pe fruntea mea, apoi am putut distinge si celelalte lucruri. Am simtit cum pamantul se indeparteaza de mine si cum plutesc deasupra lui intr-o viteza nebuna. Nu mi-am deschis ochii, de teama sa nu vad lumea prabusindu-se dedesubtul meu si sa admit ca nu mai fac parte din adunatura de furnici din univers. Dar, daca intr-adevar eram moarta, de ce simteam doua brate puternice si reci tinandu-ma aproape? Mortii nu pot simti lucruri, plus ca eram sigura ca din cauza vitezei, incepeam sa ametesc, mai mult decat eram deja. Dar imi era tot rece, ceea ce insemna ca probabil nu m-am ridicat din balta aceea din fata stalpului si ca acum halucinez. Si daca eram moarta, trebuie sa se mai fi intamplat ceva. Oamenii nu mor doar dintr-o izbitura intr-un stalp de elegraf. Sau…o fac?

Contrariata de incalceala de cuvinte din creier, mi-am fortat ochii sa se deschida. Nu a fost usor. Imi simteam pleoapele imposibil de deschis, ca si cum ar fi fost inchise cu lacatul, sau lipite de piele. Am incercat mai mult. Cand in sfarsit i-am deschis, mi-am dat seama ca nu vroiam a fost o miscare proasta. O culoare alba inabusitoare era parca sparta in bucati si aruncata in sus, vopsita cu picaturi de albastru deschis. M-am holbat incruntata la acea imagine, contrazicandu-ma neincetat ca nu sunt moarta; adica, zau asa, in iad vezi rosu, in rai vezi alb, dar unde Dumnezeu vezi alb cu albastru? 2 minute mai tarziu, ceva mi-a blocat imaginea. Niste ochi caprui intensi, de ciocolata neagra ma fixau ingrijorati. Atunci am inceput sa observ mai multe. Nu eram moarta, albul imens picurat cu albastru era cerul inorat pana la refuz, nu ma mai aflam in spatele stalpului, ci eram carata in brate de un necunoscut cu ochi caprui. M-am miscat cativa centimetri din stransoarea lui. S-a miscat si el. Am ramas blocata, prinsa in privirea lui blanda si ingrijorata. Nu m-am mai miscat.

Apoi lucrurile s-au intamplat foarte repede. Un vultur a trecut periculos de aproape de noi si pamantul a inceput sa se invarte, salvatorul meu s-a miscat intr-o pozitie defensiva si nu am mai vazut decat cateva pene razlete zburand fantomatice prin aer. Am alunecat un centimetru din stransoarea lui, cand el s-a intors, m-a redresat si mi-a captat din nou privirea.

- Esti bine? M-a intrebat ingrijorat, strangandu-ma si mai tare. Avea o voce profunda, putin ragusita si intensa; genul de voce dupa care fetele ar face coada s-o auda. Dar eram prea ametita de la lovitura de stalp si prea ravasita din cauza celor intamplate acum cateva secunde ca sa mai formulez un raspuns coerent.

- Aaah, md-ah-a , m-am balbait jalnic. Mi-am tras o palma mentala. Cel mai frumos tip din lume te tine in brate si te intreaba daca esti bine si tu te balbai si te uiti in jos intr-o incercare de a formula un raspuns. Frumos, Adeline, n-am ce zice. M-am uitat in jos, la mainile lui stranse in jurul trupuil meu si am rosit jucandu-ma cu fermoarul jachetei. Mi-am tras inca un sut mental.

- Cred ca ai tras o lovitura serioasa la cap, nu? Chicoti incet, intr-o incercare de a mai inveseli situatia.

- Mda…Ahh-hmm, poti sa...poti sa ( m-am spanzurat mental in cel mai crunt mod) ma dai jos? Mi-am ridicat privirea si am observat cum incepe sa isi dea seama de ciudatenia situatiei. M-a dat jos cu grija, punandu-ma pe picioarele mele cu o oarecare reticenta. Simteam pamantul nesigur dedesubtul piciarelor mele si probabil aratam ca si cum mai aveam putin si faceam contact durros cu tarana, pt ca EL mi-a pus o mana in jurul taliei pt sustinere.

- Multumesc. Nu cred ca sunt complet refacuta, totusi. Am zambit usor analizandu-i trasaturile perfecte. Stiu ca suna ciudat dar..aa…cum am ajuns aici? Am gesticulat cu mana aerul si i-am fixat ochii.

- Te-am gasit la marginea orasului,erai lesianta si aveai o rana la cap, in plina tornada. Ti-am oprit sangerarea si eram gata sa te duc acasa sa te pot ingriji, cand…te-ai trezit.

- Aaa, am facut eu. Si...unde suntem?

- Aproape de casa mea, in padurea din estul peninsulei. Aveam de gand sa iti sun parintii imediat ce…ei bine, imediat ce aflam cine esti.

M-am uitat in jur. Era trecut de ora 8, asta era sigur. Nu mai ploua si licariri slabe de lumina patrundeau in padure, diminuand bezna. Mintea imi era incurcata, simteam ca trebuie sa fac ceva, sa merg undeva, dar pierdeam sirul gandurilor de fiecare data cand incercam sa il urmaresc. Apoi m-a lovit. Trecut de ora 8, seara, in padurea unui oras necunoscut, cu tata probabil faand spume la gura si Clarissa patruland pe la politie. Eram moarta!!! Moarta si ingropata.

- Cat e ceasul? M-am agitat speriata incercand sa recunosc ceva din imprejurimi. Am esuat. Nu mai fusesem niciodata aici si mi se parea ca visez.

- E aproape ora 10 30. Nu te ingrijora, te duc eu acasa.

Mi-am pus mainile in jurul fetei, icnind ingrijorata. O sa fiu moarta , moarta, moarta…pedepsita pe vecie, 3 luni in camera fara sa pot iesi, fara socializare, fara internet, si toate astea in prima zi din sederea mea in Forks. Oficial, Forks-ul mi se parea mai crud si mai fierbinte ca iadul.

- Oh nu, sunt moarta. Carter o sa ma omoare, Clarissa o sa faca pe paznicul in fata camerei mele, n-o sa mai pot iesi niciodata, o sa stau inchisa o vesnicie, o sa imbatranesc intre patru peret….

- Shttt! Imi puse el un deget peste gura. Linisteste-te. Sunt sigur ca vor intelege. Hai, spune-mi unde stai. Te duc eu acasa.

Urmatoarele minute le-am petrecut intr-un BMW personalizat, cu Eminem rasunand in boxele casetofonului si cu o mie de griji rasunandu-mi in cap si arzandu-ma.Incercam sa-mi recapitulez toata ziua asta ingrozitoare in cap, de cand am pasit pe cimentul aeroportului si pana m-am busit de un stalp, dar ingrijorarea si disperarea din minte imi rapeau toate celelalte ganduri. Tocmai eram in masina unui necunoscut care m-a carat in brate pana la masina lui si care parea atat de dragut...NU! Doar un necunoscut amabil. Si sa nu uitam de psihopatul care a dat peste mine, asta ar trebui sa intre in lista celor mai cretini oameni de pe planeta. In fond, nici nu stiam ce caut eu aici. Mintea incepea sa imi joace feste, imaginile devenind neclare si capatand o nuanta fumurie.

- Deci...unde locuiesti?

Am procesat inca o data intrebarea. Mi-a luat 2 minute sa realizez ca ma intreaba pe mine. Si apoi inca 2 ca sa observ ca asteapta un raspuns. Am incercat sa-mi adun reflectiile hoinare,sa ma concentrez pe un singur lucru.

- Aaahh..in Forks. Dar, poti sa ma lasi oriunde, oricum probabil Carter a chemat deja toata armata si politia militara sa ma caute asa ca oriunde m-ai lasa fii sigur ca o sa ajung acasa.

A chicotit.Suradea frumos, toate expresia sa indulcindu-se instantaneu sub o privire amuzata.

- Tatal tau e politist?

-Mda...

- Stiu cum e. A facut o pauza pemtru efect. Si al meu a fost...

M-a suprins tonul vocii lui, atat de adanc si de serios, incat mi s-a facut mila de el. Curiozitatea ma rodea totusi, asa ca n-am mai putut sa imi stapanesc gura.

- A fost...?

Liniste. Conducea mai repede acum, picurii mari de ploaie cazand tremurator pe parbriz. Incepeau sa se vada luminile orasului si aproape ca imi doream ca acest moment sa dureze mai mult, gandindu-ma numai la ce voi pati cand voi ajunge acasa.

- Am ajuns. Si...wow, tu chiar nu glumeai cu armata.

M-am uitat infricosata pe geam ca sa raman intsntaneu cu gura casacat. Probabil toata politia peninsulei s-a adunat aici, sirenele rasunand incontinuu si inebunindu-ma. O vedeam pe Clarissa zbierand la niste politisti cu un afis cu poza mea pe ea, dar eram prea speriata de tata care striga intr-un megafon numele meu ca un casetofon stricat. Nu stiu cat am stat cu gura casacata holbandu-ma la haosul de oameni speriati de urletele tatei si la cainii care adulmecau urme pana sa imi dau seama ca eu eram motivul a toate astea. Doamne, cat am lipsit? O saptamana?

- Cred ca ar trebui sa te duci. Pare ca daca nu te duci acum, vine televiziunea nationala si te declarata disparuta oficial.

Am iesit aproape teleghidata din masina, simtindu-mi genunchii tremurand si nefiind sigura de picioarele mele. Inainte sa inchid usa si sa dau piept cu toate vocile din afara si din capul meu, el m-a prins de mana si m-a intrebat:

-Stai. Cum te cheama?

- Adeline...am suierat eu. Apoi masina a virat la stanga si a pornit fulgerator afara din oras. Acel scartait al rotii pe trotuarul umed a fost ultimul sunet coerent pe care l-am auzit in tot amalgamul de strigate si de exclamatii ce a urmat dupa.

***

Nu am dormit deloc bine. Vedeam imagini neclare din nou, vedeniile parca razbunandu-se pentru perioada in care m-au lasat in pace. Reveneau ca o tornada, strigand cuvinte neinteligibile si aratandu-mi imagini ametitoare care se roteau permanent intr-un cerc de intrebari si confuzii incat nu ma puteam concentra pe nimic. Tot ce stiam era ca cineva tot tipa intr-un megafon si ca lumea se agita in jurul meu ca si cum era cutremur. Apoi mai vedeam vag si alte lucruri, persoane. L-am vazut din nou pe tipul infricosator si brunet, care ma tot urmarea in visele mele, dar nu i-am putut distinge trasaturile prea bine in marea de oameni adunata.

M-am trezit aproape tipand, cu fata la perna si cu o senzatie de disconfort psihic. Am stat mai mult de 10 minute sa imi amintesc ce zi este pana m-a izbit. Prima zi de scoala in Forks, intr-un oras total diferit si infernal, care imi provoaca si mai multe cosmare decat in Phoenix. Lumina difuza strabatea geamul subtire si imi intra in ochi scanteietoare, nelasandu-ma sa incerc sa imi imaginez un univers paralel in care Forks nu exista. N-am reusit. Asa ca m-am ridicat din pat si m-am tarat la dulap aruncand pe mine primele haine pe care le-am vazut si zburand in baie , facand tot posibilul sa-mi golesc creierul de cosmare si de blesteme pentru Forks.

Am stat pe scaunul din bucatarie aproape hipnotizata , incercand sa mestec painea prajita cu jumatate de gura.

- Ahh...Ce cosmar am avut. Am visat ca am disparut si ca toata politia era in fata casei, in Forks, si ca tata avea un megafon in care imi tipa numele. Ah, erai si tu Clar, dar nu te puteam vedea pt ca cineva imi tot baga o lanterna in ochi. Oribil, urasc deja orasul asta, asemenea cosmare...

Carter a tusit. Clarissa s-a uitat la el cu un zambet si cu o fata ingrijorata la mine inainte sa inceapa sa vorbeasca.

-Adel, nu a fost un vis. Ieri ai lipsit aproape jumate de zi si tata a inebunit si a chemat toata armata dupa tine.

Am inghetat. Am scuipat tot ce aveam in gura si m-am blocat pe o fata ingrozita, absolut terifiata de tot ce auzisem. Oficila, nu mai aveam viata. Simteam deja ca mor.

- Iubito, ne-ai speriat rau de tot. Lipsesti 7 ore si 43 de minute si aproximativ 24 de secunde (Clar a tusit) si apoi apari ca hipnotizata in Forks aberand tot felul de lucruri. Nu m-am putut intelege cu tine atunci. Parea ca te-ai lovit la cap, dar n-am apucat sa te intreb c-ai adormit. Adel...ce s-a intamplat ieri?

Aveam din nou senzatia aceea ca vreau sa dispar, urmele mele devenind doar niste mici puncte din orizont. Acum vedeam totul, amintirile introcandu-se si sacaindu-ma cu detaliile lor. Am vrut sa treaca, sa se uite, si poate asta nu o sa se intample daca nu lamuresc odata situatia.

-Car..ah, tata, nu a fost nimic serios, crede-ma. Am... facut o plimbare mai lunga si m-am ratacit. (detaliiile cu privire la nebunul la care am zbierat, sunetele pe care le-am auzit si izbitura de stalp erau absolut omise in speranta ca nu o sa ajung la stirile de la ora 5). Un localnic amabil m-a gasi..ah, ajutat sa gasesc drumul inapoi spre Forks si m-a dus cu masina. Si apoi stii ce s-a intamplat.

Parea destul de inocenta si credibila povestioara mea, dar Carter avea o privire atat de incruntata si ma fixa cu atat de multa certitudine ca exista lucruri pe care nu i le-am spus incat nu credeam ca a crezut un cuvant din ce am spus.

- De ce ai lipsit atat de mult ?

- A fost o plimabre lunga…si apoi, ah, m-am luat cu vorba.

- Cine era baiatul?

- Era...m-am oprit brusc, realizand ca nu ii stiu numele. Am..uitat sa il intreb asta.

- Despre ce ati vorbit?

- Ahh..m-a intrebat unde locuiesc si..aah, cum ma cheama si..chestii tata, nici nu imi mai amintesc. Nu l-am privit in ochi, m-a inrosit si ma simteam ca o rosie uriasa. M-am holbat la secundele care treceau atat de lent si m-am rugat sa fie ultima oara cand tata ma vede ca pe un criminal sau ca un martor la locul crimei.

- Cu ce era imbracat baiatul?

- Tata!!!! Inceteaza! Nu sunt la interogatoriu aici, nu ma mai trata ca pe un criminal.

- Adeline, incerc doar sa aflu..

-Da..m-am prins de asta si ieri in cele 2 ore in care mi-ai tinut morala. Stiu discursul.

-Asculta...

- Trebuie sa plec la scoala. Si cuvantul care iti scapa este succes, dar nu te ingrijora, va fi atat de ingrozitor incat nu ma astept sa fie ceva de bine.

Mi-am insfacat geanta si am fugit pe usa afara asteptand-o in ploaie pe Clarissa.

Ea a iesit cateva secunde dupa, fara sa se uite la mine, intrand in masina si deschizandu-mi portiera din fata.

Iar ma simteam ca un robot. Masina a pornit silentios, dar eram prea adancita in frustrari ca sa o intreb de unde Dumnezeu are o masina. Peisajele zburau sub privirea mea, rupandu-se intr-un cadru feeric, intr-o padure atat de verde... Clarissa parea ingandurata, expresia sa fiind inghetata intr-o grimasa. Nu vroiam sa ma analizez iar, totul parea prea mult pt o zi. Pt prima zi intr-un oras strain, cu toate lucrurile pe care le-am simtit si vazut. Prea mult...

- Si... macar era dragut?

Am zambit. Nu era greu sa iti dai seama ca in asemenea momente, sora mea se gandea numai daca m-am indragostit de tipul care m–a adus cu masina. Am inceput sa ma gandesc. N-am putut sa-mi reprim ranjetul.

- Foarte. Era brunet si...amabil si...

- Ce ochi avea?

- Ahh...caprui parca...

A zambit iar intorcandu-si privirea spre mine.

- Cel putin, o mica parte din ziua ta a fost una buna. Poate cine stie...

- Nu cred...

- N-ai de unde sa stii.

Am tacut. Lucrurile incepeau deja sa deraieze.

- Dar tu… cum a fost ziua ta ?

- Mai putin oribila ca a ta, dar tot ingrozitoare.

Nu mi-am putut opri exclamatia de uimire ce a urmat dupa.

- Parca iubeai Forks-ul.

- Nu il detest. Detest oamenii din el.

Asta mi-a atras atentia.

-Ce vrei sa spui?

-Ei bine, in afara de faptul ca nu am gasit-o pe prietena mea cea mai buna si ca am aflat ca numele acela nu figureaza in arhiva orasului, am dat peste un imbecil.

Mi-am stapanit cu greu oftarea “n-ai fost singura” ca sa nu ii dau de banuit cearta pe care am avut-o cu un necunoscut.

- Era atat de....frumos. A oftat. Dar tot bou era. Fugea pe langa mine ca un psihopat cu atat de multa viteza, de parca era mai mult un extraterestru decat o fiinta umana.

Apoi s-a adancit si mai mult in amintiri. Mi-am concentrat atentia pe geam, incercand sa numar copacii ce margineau padurea. Dar am ramas perplexa vazand cum cineva alerga pe langa ei ca un fulger, in urma sa adunandu-se particule minuscule de praf. M-am uitat speriata cum trecea in strada in fuga sa si cum s-a oprit imediat in fata masinii, apoi am simtit o frana brusca eliberandu-ma de centura de siguranta.

- Ce inconstient, suiera Clarissa fara aer. Dar baiatul saten s-a intors cu fata spre noi, trasaturile sale ude fiind imposibil de frumoase in lumina slaba de afara. Am ramas cu gura cascata holbandu-ma la el, recunoscandu-i parul aramiu frumos si ochii ciudati.

- El e...am soptit eu si Clarissa in acelasi timp.

______________

Hey! Ce mai faceti?In plina scoala... Dar lasa, acus vine Craciunul:X:X

Stiu, stiu. Am postat destul de greu, dar am o scuza;)). Am fost foarte ocupata zilele astea si pc-ul nu a fost tot timpul liber...Cu alte cuvinte, ma acomodez si eu cu noua poveste si ii decid viitorul. (hehe) ;)) Si inca ceva ce stiu, blogspot-ul va creeaza probleme la unii dintre voi, dar in apararea mea, wordpress-ul ma omoara. La propriu. Sunt mai veche pe blogspot si stiu cum se manevreaza, dar la wordpress...Oricum, daca se ofera cineva sa ma scoata si pe mine din intunericul neinformatiei, sunteti bineveniti. Dar, pana atunci, raman aici. Si...pt cei dintre voi care vor sa lase comentarii si blog-ul va face figuri (stiu cum e) intrati pe www.blogspot.com si faceti-va cont. E foarte simplu si va puteti face si blog personal si , de asemenea, sa comentati.

Povestea e inca la inceput, dar va asigur ca urmeaza parti foarte incitante in cele ce urmeaza. Asa ca...enjoy si stay tune! Ah, si sa nu uit... comentati daca v-ati bucurat de capitol :X:X Kisses :*:*

P.S Sunt o uituca. Aveti aici o melodie superba de Yiruma pe care o puteti asculta in timp ce cititi (daca sunt dintre voi care citesc invers). Oricum, enjoy:X:X http://www.youtube.com/watch?v=so6ExplQlaY